Magazia de articole

Decăderea Occidentului – Statele Unite ca ţară a răului absolut

Postat pe: 10.01.2016 11:01:55

Originile situaţie actuale zac adânc în istoria Occidentului şi a proceselor sociopolitice desfăşurate în această parte a lumii. Istoria Europei Occidentale a adus societăţile acesteia la momentul în care individualismul, raţionalismul, materialismul şi reducţionismul economic au început să domine treptat, pentru ca apoi, în baza capitalismului format şi a burgheziei, să triumfe. Ideologia liberalismului a devenit ultima expresie a sistemului burghez. Tocmai acest concept ideologic, filozofic, politic şi economic a condus la situaţia actuală. În timpul Modernităţii, Europa a reprezentat leagănul civilizaţiei liberale materialiste, impusă celorlalte popoare ale Pământului prin politicile colonialiste şi imperialiste. În acest sens au fost utilizate cele mai atroce forme de convingere: spre exemplu, în secolul al XVI-lea, europenii au recreat instituţia sclaviei, care încetase să mai existe în urmă cu o mie de ani sub influenţa eticii creştine. Europenii au recurs la această practică respingătoare exact în momentul când Occidentul a început să elaboreze teoriile umanismului, gândirii libere şi democraţiei. Prin urmare, sclavia a reprezentat o inovaţie a capitalismului şi a ordinii burgheze. Sistemul burghez a fost instituit în coloniile europene; în cazul unora dintre ele acesta a atins expresia cea mai clară şi intensă, provocând sfârşitul logic al căii burghezo-democratice. Statele Unite ale Americii, un stat colonial bazat pe sclavie, individualism, egoism şi dominaţia banilor şi materialism, a devenit apogeul civilizaţiei occidentale burgheze în epoca modernă. Treptat, fostele colonii europene au devenit centre de putere independente şi, la mijlocul secolului XX, au devenit centrul tuturor civilizaţiilor occidentale şi polul în jurul căruia gravitează sistemul capitalist global. În urma prăbuşirii Uniunii Sovietice puterea SUA a încetat să mai fie contrabalansată de cea a blocului socialist, devenind centrul incontestabil al sistemului burghez global. Cei care făceau parte din elita americană au devenit membrii privilegiaţi ai oligarhiei globale, definind practic acest organism. Totuşi, în prezent oligarhia globală are în componenţa sa şi numeroase persoane din afara clasei politice americane, aceasta incluzând totodată oligarhia europeană şi elitele burgheze parţial occidentalizate din alte părţi ale lumii. Statele Unite au rămas coloana vertebrală a ordinii mondiale moderne în jurul căreia este structurat restul lumii. Puterea militară americană reprezintă un factor strategic major al politicii globale, sistemul economic american constituie un model pentru restul lumii, mass-media americană formează practic o reţea mondială, clişeele culturale americane sunt imitate şi parodiate în întreaga lume, iar progresul tehnologic american se află în vârful dezvoltării tehnologice la nivel mondial. În acest fel, însăşi populaţia SUA joacă un rol de ostatec pasiv, controlată de elitele globale, care folosesc instrumentele statului american pentru a-şi implementa obiectivele. Statele Unite formează un robot uriaş, controlat de oligarhie. Acesta personifică spiritul ordinii mondiale, ceea ce implică în sine un dezastru iminent şi reprezintă o expresie a răului, injustiţiei, opresiunii, exploatării, înstrăinării, colonialismului şi imperialismului.Statele Unite şi politicile implementate de acestea în întreaga lume reprezintă o calamitate teribilă şi un factor de susţinere şi consolidare a actualei stări de fapt. Toate tendinţele catastrofale ale epocii noastre izvorăsc din această fundaţie.

Economia americană se bazează pe dominaţia sectorului financiar, care a subminat complet valoarea producţiei industriale şi agriculturii. Marea majoritate a cetăţenilor americani sunt angajaţi în sectorul serviciilor terţe, fără să producă nimic concret. Parazitismul financiar american este aplicabil întregii planete, deoarece dolarul, care este tipărit fără limite de Rezerva Federală, reprezintă principala monedă de rezervă la nivel mondial. Economia mondială este centrată pe SUA şi operează în beneficiul SUA, indiferent dacă această economie este activă, eficientă sau nu.

Statele Unite consumă în prezent cel mai mare procent resursele mondiale pe cap de locuitor, contaminând atmosfera cu reziduuri toxice şi aruncând miliarde de tone de deşeuri în mediu. SUA consumă resursele restului planetei şi stabileşte controlul asupra acestor rezerve prin dominaţie militar-strategică, diplomatică şi economică. Prin urmare, SUA poate stabili preţurile la nivel mondial pentru un anumit produs de care, de cele mai multe ori, beneficiază tot America. Acest model al hegemoniei americane mondiale creează un dezechilibru major în economia mondială, precum şi o injustiţie şi o exploatare, apropiindu-ne de epuizarea inevitabilă a resurselor. Distribuţia de resurse naturale în întreaga lume este efectuată de SUA, aceasta fiind condusă exclusiv de interesele americane sau ale elitei transnaţionale, o măsură preliminară pentru catastrofa globală inevitabilă. Societatea americană a mers mai departe ca orice societate occidentală pe drumul atomizării, individualizării şi perturbării legăturilor sociale. Construită de imigranţi din toate colţurile lumii, societatea americană a iniţiat începuturile cultului identităţii individuale. Separat de un colectiv specific şi de originile sale, modelul vest-european a reuşit să ajungă la apogeul său pe teritoriul american în condiţii perfecte de laborator. Societatea americană nu doar că s-a dezintegrat treptat în indivizi atomizaţi, ci a fost întotdeauna formată din aceste elemente. Din acest motiv, individualismul şi-a atins concluzia logică în SUA, iar statele socialiste au rămas mult în urma SUA şi a Occidentului în ansamblu în acest proces.
Procesul de individualizare şi-a atins limitele extreme de evoluţie în SUA prin experimentele de dezvoltare a fiinţelor post-umane, cunoscute sub numele de transumanism. Succesul cercetătorilor americani în domeniul clonării, ingineriei genetice şi hibridizării sugerează că, la un moment dat, vom fi martorii apariţiei unor fiinţe post-umane autentice.

Societatea americană s-a bazat iniţial pe un amestec de culturi, naţiuni şi grupuri etnice, conform principiului ”creuzetului”. Rezultatul acestui proces este absenţa legăturilor etnice naturale. Dispersându-şi influenţa şi în restul lumii, SUA promovează, de asemenea, principiul cosmopolit, proclamându-l drept normă universală. Mai mult decât atât, acţionează ca motor al acesteia, privând sistematic ţările de dreptul la suveranitate naţională şi neimplicare în afacerile interne, atunci când acest lucru este propice intereselor sale. Invaziile şi ocupaţiile Serbiei, Afghanistanului, Irakului şi Libiei de către SUA/NATO constituie exemple elocvente ale acestui tip de practică. SUA joacă un rol esenţial în promovarea cosmopolitismului şi privarea de suveranitate a naţiunilor şi statelor.

Mass-media globală, care are pe conştiinţă crearea unor imagini virtuale absolut false ale lumii, în conformitate cu interesele oligarhiei mondiale, sunt în principal americane şi reprezintă o extensie a mediei şi politicilor americane. Acţionând în interesul elitei transnaţionale, aceasta îşi bazează modul de operare pe reţeaua de informaţii SUA. Societatea americană însăşi este marcată de o populaţie în general extrem de ignorantă, care denotă o lipsă de cultură, combinată cu încrederea cu naivitate în concepte complet false, înşelătoare şi inventate – generate de industria divertismentului, media şi alte mijloace. Acest model de ignoranţă, care prezintă o imagine caricaturizată a lumii, societăţii, istoriei etc. Sistemul american de cunoştinţe, care se axează exclusiv pe interese pragmatice şi materiale, se bazează în cea mai mare măsură pe exploatarea intelectualilor şi este formată aproape complet din imigranţi din alte ţări. Acest lucru reprezintă culmea deformării sferei cunoştinţelor de dragul propagandei, precum şi al beneficiilor pecuniare şi utilitare.

Americanii interpretează conceptul de progres într-un mod foarte distinct. Aceştia cred în potenţialul nelimitat de dezvoltare al propriului sistem economic şi au certitudinea viitorului care, din punctul lor de vedere, ar trebui să fie unul ”american”. Mulţi dintre ei cred sincer în propagarea ”modului de viaţă american” asupra întregii umanităţi ca fiind un avantaj şi un obiectiv real şi sunt stupefiaţi atunci când se confruntă cu refuzul şi cu o reacţie complet diferită, negativă (mai ales atunci când propagarea acestui stil de viaţă este însoţită de o invazie militară şi de exterminarea în masă a populaţiei locale, de dezrădăcinarea violentă a obiceiurilor tradiţionale şi religioase şi de alte monstruozități ale ocupaţiei directe). Ceea ce americanii denumesc ”progres” – ”democratizare”, ”dezvoltare” şi ”civilizare” a restului lumii reprezintă, în fapt, o degradare colonizare, degenerare, denaturare şi, în mod paradoxal, o formă stranie de dictatură liberală. Nu exagerăm prin afirmaţia că Statele Unite reprezintă un bastion al liberalismului militant, o încarnare şi un precursor al întregului rău care năpăstuieşte umanitatea în prezent şi un mecanism puternic ce dirijează hotărât umanitatea către dezastrul final. Acesta este imperiul răului absolut. Printre ostatecii şi victimele cursului dezastruos al acestui imperiu nu se numără doar toate celelalte naţiuni, ci şi americanii obişnuiţi. Chiar dacă sunt diferiţi de restul popoarelor cotropite, despuiate, văduvite şi persecutate ale Pământului, și aceștia reprezintă niște victime ale masacrului națiunilor.

Este semnificativ faptul că simbolurile naţionale ale Americii sunt relativ sinistre ca formă. Statuia Libertăţii se aseamănă cu zeiţa greacă a iadului, Hecate, iar torţa acesteia, care rămâne aprinsă pe timpul nopţii, duce cu gândul la faptul că ceastă ţară este una a nopţii. Sigla dolarului seamănă cu Coloanele lui Hercule, dincolo de care, conform grecilor antici, se afla regiunea Atlantidei – regiunea titanilor şi demonilor, care s-a scufundat din cauza mândriei, materialismului şi corupţiei. Cu toate acestea, în locul inscripţiei Nec plus ultra, sau ”Până aici: dincolo nu se mai poate”, de pe pavăza coloanelor, americanii au folosit inscripţia Plus ultra, sau ”Tot mai departe”. Astfel, ei au distrus o interdicţie simbolică în procesul de justificare morală a construcţiei civilizaţiei lor diabolice. Piramida masonică apare pe Marele sigiliu al Statelor Unite, însă nu are vârf, simbolizând o societate fără ierarhie verticală, separată de sursa ei divină. Nu mai puţin neprielnice sunt celelalte simboluri. Acestea reprezintă detalii şi pot fi percepute în moduri diferite, însă având în vedere rolul lor uriaş în cultura umană, nu trebuie să neglijăm astfel de simboluri semnificative.

SUA duce alte societăţi la ruină, pentru ca în definitiv să piară ele însele. În același timp, amploarea procesului catastrofal a ajuns la un asemenea nivel, încât am fi naivi să credem că cineva aflat în această situaţie s-ar putea feri cumva de puterea distructivă a idolului în cădere. Turnul Babel american este sortit prăbuşirii, însă este foarte probabil ca toate celelalte ţări şi fie îngropate sub dărâmăturile acestuia. SUA au devenit un fenomen mondial cu mult timp în urmă. Ele nu constituie o ţară izolată. Prin urmare, lupta cu Statele Unite nu poate avea acelaşi caracter precum războaiele istorice, purtate de un stat împotriva altora sau împotriva unei coaliţii de state. America reprezintă un fenomen planetar, o hiperputere globală, iar o luptă eficientă cu aceasta este posibilă numai dacă este purtată simultan în întreaga lume. Acest principiu presupune şi lupta pe însuşi teritoriul american, unde, la fel ca peste tot, este nevoie de prezenţa forţelor revoluţionare nonconformiste, care se opun categoric direcţiei Statelor Unite, lumii capitaliste şi Occidentului global. Aceste forţe revoluţionare din SUA pot fi cele mai diverse grupuri – atât de dreapta, cât şi de stânga, precum şi oameni de diferite religii, etnii şi orientări religioase. Aceştia trebuie priviţi ca un element valoros al frontului revoluţionar planetar. Într-o anumită măsură, cu toţii facem parte în prezent din imperiul american, fie direct, fie indirect și încă nu se știe dacă lupta poate fi purtată mai uşor sau mai sigur la periferie sau în ţările care nu au fost plasate în mod formal sub controlul american direct. Suita oligarhiei globale, formată aproape întotdeauna din aceeaşi agenţi ai influenţei americane (liberali făţişi sau secreți) este vigilentă faţă de demonstraţiile de nonconformism din întreaga lume. Datorită proliferării metodelor extrem de eficiente de urmărire, o capacitate enormă de stocare şi de procesare şi transmisie ultra-rapidă a datelor, urmărirea ascunsă continuă a oricărui element secret din orice colţ al planetei, în orice moment, este o problemă de facilitate, iar mâine va fi intra de rutină. Este important să înţelegem că locuim într-o Americă globală şi că, în acest sens, cei care se opun Statelor Unite şi hegemoniei americane, precum şi oligarhiei globale din exterior, nu sunt foarte diferiţi de cei aliniaţi împotriva aceloraşi inamici şi care se găsesc în interiorul graniţelor lor aparente. Cu toţii ne confruntăm cu aceeaşi situaţie.

Statele Unite şi elementele din spatele finanţelor transnaţionale imateriale constituie polii proceselor catastrofale, ce conduc inevitabil umanitatea şi sistemul global spre suicid şi, ca atare, constituie cadrul în baza căruia toate forţele opuse status-quo-ului să se unească şi să formeze un singur front global, anti-american. Trebuie creată o mişcare formată din întreaga umanitate, reţeaua şi structura acesteia urmând să ne unească pe toţi cei care dorim să vedem decăderea SUA şi care suntem gata să luăm parte la această luptă. Nu discutăm despre statul american, ci despre nucleul structural al reţelei globale de subjugare, supunere, înşelăciune şi parazitism. Nu discutăm despre masele americane, ci despre elitele oligarhiei globale care le controlează. În prezent, SUA sunt responsabile pentru tot ce se întâmplă. Astfel că trebuie distruse ca fenomen istoric, politic, social, militar şi strategic. Însă cum poate fi realizat acest lucru, în ciuda faptului că SUA reprezintă liderul incontestabil în domeniile militar, financiar, tehnologic, economic şi cel al expansiunii culturale agresive la nivel mondial?

Ţărilor care critică Statele Unite le este teamă cel puțin să discute despre o confruntare directă cu monstrul planetar în mod pur teoretic, chiar dacă acesta continuă să exercite rolul de putere distructivă enormă asupra lor. Este clar că un atac frontal nu poate rezolva această problemă. Războiul cu Statele Unite trebuie condus la un nivel diferit, în baza unor reguli noi şi utilizând strategii, tehnologii şi metode noi.

Fragment din lucrarea „Misiunea Eurasianistă. O introducere în eurasianism”, care urmează să apară în curând la o editură din România. SURSA

Sursa: RussiaToday.ro 10.01.2016

Rusia ne “oferă” Republica Moldova, „nemţii” de la Cotroceni vorbesc de două state româneşti

Postat pe: 26.05.2015 01:05:18

Pentru mulţi români care nu cunosc de fapt istoria relaţiilor româno-ruse de-a lungul veacurilor, nu numai invazia bolşevico-sovietică care are o altă natură etnică şi ideologică, pare incredibilă şi necredibilă invitaţia recentă a Rusiei ca România să se unească cu Republica Moldova.

După ce în martie 2014, Vladimir Jirinovski, vicepreşedintele Dumei de stat de la Moscova a invitat România să preia Basarabia cu tot cu Bugeac şi Bucovina de nord pentru că sunt teritorii istorice româneşti, iată că oficialul rus revine cu o nouă invitaţie spre unire şi pentru cei grei de cap ca să înţeleagă un lucru clar: că sunt de la Bucureşti sau Chişinău. „Moldovenii sunt români! Noi, rușii, le-am dat numele de moldoveni, dar ei sunt români!.” Declarația îi aparține lui Vladimir Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat din Rusia (LDPR, naționalist), și a fost făcută în timpul unui interviu pentru televiziunile ruse.

Declarația politicianului rus este destul de surprinzătoare, mai ales pentru filorușii și rusofonii din Republica Moldova. De zeci de ani, prorușii din Republica Moldova au încercat să promoveze așa-numitul ‘curent moldovenist’, al cărui scop declarat este să altereze coeziunea culturală, lingvistică și spirituală dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului. Deşi Jirinovski e considerat un politician excentric, el e recunoscut ca vocea neoficală a lui Vladimir Putin, conform analiştilor.

România e invitată să se unească cu Republica Moldova, deci teoria că ruşii se opun unirii cade. Cei care nu vor unirea României cu Moldova sunt locatarii „nemţi” de la Palatul Cotroceni şi unii cetăţeni străini din conducerea serviciilor secrete române. Klaus Iohannis a declarat în vizitele de la Chişinău, Minsk sau Bruxelles că el vrea două state româneşti în 2018 integrate în UE, nu unirea României cu Moldova. Cei fără cultură, „spălaţii pe creier” sau analiştii plătiţi de serviciile secrete străine au lăudat iniţiativa lui Klaus Iohannis care nu vorbea de unirea românilor în 2018, ci de dezbinarea lor, în două state, la o sută de ani de la Marea Unire, fără să fie criticat de „analişti” pentru instigare împotriva siguranţei naţionale.

Poate ar trebui să se scrie într-o zi adevărata istorie a României şi atunci noi, românii, vom avea mari surprize istoriografice. Preşedintele sas Klaus Iohannis nu vrea unirea pentru că el continuă o veche politică anti-românească seculară a două mari puteri europene Austria şi Prusia, devenită apoi Germania.

Cei mai mari duşmani ai marşului istoric al unităţii românilor în secolul XIX-lea, nu a fost Rusia cum fals se prezintă în istoriografie, ci puterile germanice Austria şi Prusia, secondate de Anglia şi Imperiul Otoman. Mişcarea separatistă şi anti-unionistă de la 1856 – 1859 – 1866 a fost creaţia Imperiului Habsburgic cu încuvinţarea Prusiei, Angliei şi Turciei.

Niciodată Puterile Centrale germanice nu au dorit unirea Principatelor Române la 1859 şi au făcut tot posibilul care să le împiedice, ocupând militar Moldova şi Muntenia din 1853 până în 1857, plătind prin agenţi de influenţă întreaga mişcare politică antiunionistă şi separatistă, precum şi presa timpului, la fel ca astăzi.

La 1878 Germania ne-a creat cele mai mari probleme în recunoaşterea independenţei de stat după un război care l-am câştigat cu armele şi moartea a 10 mii de ţărani dorobanţi. În 1914 Austria şi Germania era împotriva constituirii României Mari, făcându-l pe Carol I să militeze împotriva intereselor naţionale într-un război alături de Puterile Centrale.

Pentru mine nu e o surpriză că Rusia ne oferă deschiderea politică a înfăptuirii naţionale. La fel a făcut-o în 1832 când prin regulamentele organice a fost de partea celor care au introdus un punct legislativ, pe viitor, pentru unirea Munteniei cu Moldova. După războiul Crimeii, la Conferinţa de Pace de la Paris, Rusia a susţinut alături de Franţa unirea Principatelor Române împotriva opoziţiei turbate a Austriei şi Turciei.

Puţini ştiu că fără intevenţia dură a Moscovei şi Parisului primele alegeri trucate pentru Divanurile ad-hoc din Moldova de către Austria, care implantase separatişti şi reacţionari, nu se mai făcea unirea de la 1859. Fără alianţa cu Franţa, Anglia şi Rusia din primul război mondial nu exista 1 Decembrie 1918, iar în 1943, Rusia în Comisia Litvinov a susţinut revenirea Ardealului de nord la România, răpit cu binecuvântarea Germaniei în favoarea Ungariei, la 1940. Din păcate, la 1943 Anglia, SUA şi Franţa liberă au susţinut ideea ca Ardealul de nord să rămână la Ungaria sau cel mult să fie independent.

Deci nu mă miră din punct de vedere istoric propunerile Moscovei, nu sunt o surpriză pentru mine. Preşedintele sas Klaus Iohannis prin susţinerea unei geopolitici „germaniste” de a exista două state româneşti integrate în UE, nu face decât să continue politica perfidă a Puterilor Centrale - „dezbină şi stăpâneşte” - de-a lungul ultimelor secole, ale Austriei şi Germaniei, împotriva unităţii şi unirii tuturor românilor. În anii 90 le-a reuşit Austriei şi Germaniei cu Iugolsavia, dezmembrând Serbia, sper ca românii să se deştepte şi să nu se lase păcăliţi de nemţi, ca în 30 august 1940.

Ionuţ Ţene

Sursa: Napoca News 24.05.2015

De ce au pus gând rău plăţilor cash

Postat pe: 14.05.2015 09:05:42

Restricţionarea utilizării banilor de hârtie facilitează mutarea poverii datoriilor de la stat şi bănci pe spatele consumatorilor şi mediului de afaceri.

Argaţi pe moşia statului şi în lanţuri legaţi de sistemul bancar. Acesta este viitorul pe care se pare că ni-l pregătesc cei mari atunci când încearcă să ne ia din mână puterea pe care ne-o dau banii de hârtie. Limitările plăţilor în cash - înăsprite începând cu aceste zile şi în România - avantajează doar băncile şi clientela statului, fiind o ameninţare importantă la libertatea economică, în condiţiile în care cei loviţi sunt consumatorii şi micile afaceri.

Sunt avertismente lansate în întreaga lume şi care ne pun în gardă că aceste măsuri nu sunt atât preconizate pentru reducerea fraudei şi evaziunii fiscale, cât pentru întărirea represiunii financiare împotriva celor care îşi realizează câştigurile în sistem de piaţă concurenţială.

Din data de 9 mai a.c., a intrat în vigoare legea 70/2015 care extinde limitările de utilizare a banilor gheaţă şi către alte categorii de participanţi la economie decât firmele. Persoanele fizice nu vor mai putea face plăţi cash de mai mult de 10.000 de lei pe zi. Măsura guvernamentală este considerată greşită de către Cristian Păun, conferenţiar universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti. „Afacerile mici şi populaţia vor plăti costurile“, a declarat el pentru revista Capital.

Dacă am crede că este o năzbâtie la nivel naţional ce poate fi reparată printr-o lege de sens contrar, avem o veste proastă: tendinţa este similară în toată lumea. Consultantul financiar Martin Armstrong, unul dintre cei mai buni analişti în ceea ce priveşte interpretarea ciclurilor de sentiment în economie, ne avertizează că avem în faţă „o nouă eră de totalitarism economic“ care ar putea fi marcată inclusiv de confiscări făţişe.

Statele par a avansa pe linia măsurilor de control a capitalului, iar în ceea ce priveşte limitările utilizării cash-ului au aliaţi importanţi în industria bancară, dar şi nume importante din sectorul tehnologic. Lansând în octombrie 2014 sistemul Apple Pay, cea mai importantă corporaţie din IT avansează perspectiva dispariţiei banilor de hârtie, la fel ca şi fondatorul Microsoft, Bill Gates. Luna trecută, olandezul Willem Buiter de la Citigroup, fost membru al board-ului Băncii Angliei, profeţea „moartea banilor cash“, element salutat ca fiind dezirabil de către gigantul bancar american JP Morgan Chase & Co.



Un cadou nemeritat pentru bănci

Nu este întâmplător că băncile susţin limitările plăţilor cash. Sunt şi principalele beneficiare, ne explică profesorul Păun. În primul rând, acestea câştigă din comisioane, în condiţiile în care categorii tot mai largi de participanţi la economie sunt silite să folosească instrumente bancare. În al doilea rând, instituţiilor de credit li se ridică, în mare parte, şi constrângerea pe care o reprezentau retragerile de cash. Singurul mod de a verifica lichiditatea unei bănci şi dacă aceasta nu abuzează de sistemul rezervelor fracţionare, creând bani din nimic, îl reprezintă capacitatea titularilor conturilor de a-şi lua sub formă de bani de hârtie o parte din deţineri. Finalmente, băncile beneficiază şi de avantajul reducerii unor costuri, în măsura în care manipularea şi păzirea banilor cash reprezintă o cheltuială pentru instituţiile de credit.

Ceea ce pentru bănci este un profit gratuit acordat, pentru ceilalţi participanţi la economie înseamnă dezavantaje, afirmă Păun. Aceştia sunt obligaţi să folosească substitute monetare pentru cash (card de credit, internet banking) plătind servicii bancare, iar expandarea masei monetare în folosul băncilor reprezintă iarăşi o inflaţie, ale cărei costuri le suportă tot populaţia.

Noi tocmai fugeam cu banii... de o represiune nedreaptă

Statul pare a fi venit la timp cu acest colac de salvare pentru bănci. Trendul de tăieri de dobânzi de doi ani al Băncii Naţionale a României, care a adus dobânda-cheie până la nivelul de 1,75% la finele săptămânii trecute, i-a făcut pe mulţi români să cântărească (care mai sunt) avantajele de a mai ţine banii la bancă. Fenomenul utilizării în creştere a cash-ului s-a manifestat cu precădere începând cu anul trecut. De la debutul acestuia şi până în prezent numerarul în circulaţie a urcat cu 16,9%, respectiv cu peste cinci miliarde lei, conform seriilor de date oferite de BNR.

Mai mult decât atât, calculele realizate de revista Capital indică un nivel record al procentajului pe care numerarul îl reprezintă în cantitatea totală de bani, reflectând o încredere în scădere a participanţilor la economie faţă de Fisc şi faţă de bănci. În februarie a.c., numerarul în circulaţie reprezenta 15,99% raportat din masa monetară în sens larg (M3), depăşind maximele anterioare consemnate pe vârful crizei financiare globale şi a intrării economiei româneşti în recesiune, în octombrie-noiembrie 2008.

Românii par a refuza dobânzile mici din partea sistemului bancar, iar nivelul de remunerare a depozitelor pare a se fi apropiat de limita de la care se justifică să ţii banii literalmente la saltea. Restricţiile privind cash-ul sunt orchestrate de state, băncile centrale şi băncile comerciale tocmai pentru a promova dobânzile negative, spune Scott Shay, preşedinte al Signature Bank, instituţie de credit din SUA cu active însumând 21 miliarde dolari. „Măsurile de limitare a plăţilor cu bani gheaţă reprezintă o ameninţare uriaşă la adresa libertăţii economice“, declara acesta pentru CNBC.

Ne lovim cu capul de un plafon coborât

Deşi cele mai avantajate, băncile se ascund în spatele statelor. Argumentul restricţiilor rămâne combaterea fraudei şi evaziunii fiscale. Germania, Marea Britanie, Finlanda, Suedia, Danemarca, Malta, Cipru, Slovenia, Islanda, Austria, Estonia şi Lituania sunt însă toate ţări unde nu există plafon limită pentru plăţile cash. România ar urma să fie printre ţările cu cel mai sever regim, depăşind nivelurile-limită din Republica Cehă (14.000 euro), Slovacia şi Bulgaria (5.000 euro), Franţa şi Belgia (3.000 euro). Limitările sunt comparabile cu cele ale Spaniei (2.500 euro), şi mai relaxate doar faţă de Grecia cu un plafon de 1.500 euro şi Portugalia cu unul de 1.000 euro, conform portalului BCE.

Ceva e putred şi în Danemarca

Măsurile pe linia restricţiilor continuă. La jumătatea săptămânii trecute, guvernul Danemarcei a anunţat intenţia de a promova o lege care să permită benzinăriilor, magazinelor de haine şi restaurantelor să refuze plăţile cash, ca metodă de a accelera utilizarea cardurilor şi a sistemelor de plăţi alternative, informează Quartz. Plăţile cu bani gheaţă au coborât în această ţară sub 30%, după ce acestea se situau la 60% în anul 2000 şi la 80% în 1991. Ministrul de Finanţe Bjarne Corydon explică faptul că astfel vrea să scutească firmele de „considerabile poveri administrative şi financiare“. Argumentul ar fi un studiu al companiei de consultanţă McKinsey care indică existenţa unor costuri mai ridicate aferente manipulării de cash.

Statul, prea lacom ca să ne lase să supravieţuim

În România, antreprenorii nu par a fi câtuşi de puţin îngrijoraţi de aceste cheltuieli suplimentare, iar limitările mai degrabă au fost primite negativ în mediul de afaceri. Sub acest aspect, Guvernul riscă să se îndepărteze de recomandarea Băncii Centrale Europene, oferită la solicitarea autorităţilor de la Bruxelles înaintea introducerii acestor limitări. În avizul favorabil al instituţiei de la Frankfurt din 31 octombrie 2012 se recomandă prudenţă faţă de efectele adverse şi se atenţionează că aceste restricţii trebuie să aibă în vedere doar ţinta de limitare a fraudei şi evaziunii. „Limitările plăţilor în cash ar trebui să fie proporţionale cu obiectivele urmărite şi să nu meargă dincolo de ce este necesar pentru a atinge aceste obiective. Orice impact al limitărilor propuse trebuie să fie cu grijă cântărit în raport cu beneficiile publice aşteptate“, spune documentul citat.

Statul este tentat să treacă peste aceste efecte negative în măsura în care el însuşi este un câştigător de pe urma deciziilor. Cristian Păun ne-a explicat că, în măsura în care toate plăţile ar fi electronice, statul mizează că astfel va scoate la iveală o parte din economia subterană pe care apoi să o fiscalizeze. „Nu este neapărat bine“, continuă profesorul de la ASE. O parte din această economie este de supravieţuire şi ea poate subzista numai în condiţiile în care nu este fiscalizată. Atacarea şi acestor operaţiuni marginale din economie riscă astfel să atenteze la supravieţuirea unor producători şi consumatori.

Distrugerea lumii aşa cum o ştim

Mutarea tuturor banilor în bănci poate fi urmată de o măsură încă şi mai radicală, respectiv confiscarea. Australia a trecut deja acest prag. În această ţară se aplică începând de acum o taxă pe economisire. Este măsura care îl aşază pe premierul Tony Abbott alături de Lenin, scrie pe portalul său Martin Armstrong. „Aceasta va conduce la distrugerea totală a culturii occidentale“, avertizează consultantul financiar care crede că acesta este doar un balon de încercare pentru a se vedea dacă o astfel de măsură se poate pregăti pentru SUA şi Europa fără a naşte convulsii sociale. „Dacă nu va fi o rezistenţă masivă din partea deponenţilor australieni, restul lumii ar trebui să se aştepte la o confiscare făţişă foarte curând“, mai spune Armstrong.

Avem ceva de făcut?

L-am întrebat pe profesorul Păun ce am putea face noi românii pentru a rezista acestei represiuni financiare. „Rezistenţa împotriva statului este problematică; el are de partea lui coerciţia şi forţa“, vine răspunsul. Singura formă de rezistenţă ar fi ca laolaltă producători, consumatori, antreprenori să se organizeze în asociaţii reprezentative şi care să-şi spună răspicat punctul de vedere. „Noi avem o guvernare fără opoziţie din partea economiei reale“, spune Păun. Dacă va fi presiune, mai devreme sau mai târziu, şi Guvernul va trebui să asculte: „Îşi pot da seama atunci că există un cost politic real din această agresiune şi se vor gândi mai mult înainte să vină cu asemenea aberaţii.“ Este şi avertismentul lui Armstrong: „Să ne trezim până când siciriul nu va fi închis şi cu ultimul cui!“

Adrian Panaite

Sursa: Capital 13.05.2015

Negociatorii FMI şi BM sunt asemănători comisarilor sovietici

Postat pe: 21.04.2015 06:04:14

Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată. China, Japonia, Statele Unite şi Germania, naţiuni care îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” – Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010

Nicolae Văcăroiu, fostul premier al României între 1993 şi 1996, face dezvăluiri incendiare despre presiunile infernale pe care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, dar şi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex şi extrem de eficient prin care ţara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să rabde oricât. Vorbeşte şi despre trădare, iar printre rânduri pot fi identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” şi ale politicienilor care stau la coadă nerăbdători să-şi trădeze neamul şi ţara. Acum, când Victor Ponta şi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea şi ultimele resurse ale economiei româneşti - de la Roşia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru şi gaze de şist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul “România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-ţi iubeşti ţara. Fără declaraţii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu inteligenţă şi maximă responsabilitate.

Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI

“FMI şi Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor şapte mari puteri superindustrializate, care deţin peste 56% din pachetul de acţiuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar şi în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una şi aceeaşi, pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziţie, fără să ţină seama de specificul şi de evoluţia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară. Personal, nu cunosc vreo ţară care să fi obţinut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI şi Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situaţia deja critică a celor săraci. În cartea sa «Scandalul şi Ruşinea», editată în 1997, Bertrand Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: «Într-adevăr, câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea sfârşeşte prin a reprezenta o sursă de sărăcie şi de subdezvoltare în contradicţie totală cu însuşi spiritul misiunii sale». Un eveniment semnificativ în ceea ce priveşte «succesul» celor două organisme financiare internaţionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a FMI şi BIRD. Organizaţii neguvernamentale din întreaga lume au organizat în paralel un forum sub lozinca «50 de ani ajung». Toţi participanţii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut «un minut de tăcere» pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI.

Am încercat în acele perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice şi să adoptăm o serie de măsuri convenabile”.

Sinucidere prin cădere economică

“S-a dorit să ni se impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era principala problemă care ni se punea în faţă. Adăugaţi acest procent la căderea de cca. 54% din perioada 1990-1992 şi veţi avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente ale economiei şi coborârea capacităţilor de producţie la o serie de obiective sub pragul de eficienţă. A accepta aşa ceva era echivalent cu o sinucidere, însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaţia? De acord, dar asta în proporţie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie. Însă marea industrie era pur şi simplu propusă spre lichidare.

Într-adevăr, când am preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar şi circa 1800 de societăţi mari şi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei româneşti şi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare ulterioară. (...) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de prelucrare.”

“Să nu exportăm buşteni, ci mobilă”


“De asemenea, interzisesem exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură şi granit, buşteni etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a da posibilitatea producătorilor din ţară (indiferent de forma de proprietate) să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu exportăm buşteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”

Dispute foarte dure şi foarte serioase

“Când, în locul unei scăderi de 15% am propus o creştere, fie şi mică, reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale au spus că aşa ceva este practic imposibil, dar eu ştiam că putem şi am demonstrat-o. Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii profesionale, cel puţin la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume Watson, un irlandez. În ţară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.

Rezultatele obţinute au dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare şi capacitatea profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o creştere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 şi nu o cădere de cca. 10% cât era estimarea organismelor financiare internaţionale. Au fost şi alte mici victorii în confruntarea cu reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu 0,5%, în timp ce noi susţineam că vor creşte cu 0,5%. Rezultatul final a condus la creştere a veniturilor cu 0,4%.

Până la urmă, am dobândit un anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă disputa a rămas în cotinuare foarte dură şi foarte serioasă. Să nu vă închipuiţi însă că stăteam şi ne târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânşii la televiziune, aşa cum s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiştii noştri din Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, ministerele economice, iar la primul ministru nu stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aşa cum este normal.”

Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării


“Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care nu-şi pot onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat şi de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ţinea seama de situaţia concretă din ţară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra întregii societăţi, pe termen mediu şi lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaţionale

În 1993, când se purtau aceste discuţii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie îşi închisese porţile (în primii trei ani de după revoluţie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică), agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea alimentaţiei populaţiei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote alarmante (creditul pentru producţie depăşea, în medie, 75% din necesarul de capital circulant) în mare parte şi ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de trei ani. Şi nu uitaţi că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanţi a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI şi Banca Mondială. A continua pe această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil de suportat, declanşarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.

Sigur că aveam alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de organismele financiare internaţionale – pe care le-am pus pe masă în discuţiile purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la 1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea echilibrelor macroeconomice prin creştere economică şi nu prin cădere, aşa cum ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieţelor externe, dezvoltarea sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la crearea PIB.”

Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze

“Am avut discuţii interminabile şi în ceea ce priveşte impunerea unor preţuri la energia electrică şi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem o serie de cheltuieli în preţ ca şi cum am importa energie. De altfel, ceea ce se solicita şi anume un preţ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în economia mondială, era un preţ artifical. Până la urmă, am reuşit să cădem de acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preţul cel mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câţiva ani, să practicăm un tarif mai scăzut la energia electrică şi termică livrată populaţiei, comparativ cu cel suportat de agenţii economici. Oricum, industria, agricultura etc. primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW în prezent în comparaţie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaţa mondială.

Am obţinut deci o serie de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în agricultură reuşisem, după o muncă de selecţie, să reabilităm marile complexe de creştere a porcilor şi a păsărilor şi să reintroducem şi să dezvoltăm sistemul de subvenţii şi prime, desigur în măsura în care ne permiteau resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaşi mecanism cu cel practicat în ţările respective. Am fi ajuns şi noi, spre exemplu, să acordăm producătorilor de carne, de la buget, o subvenţie de 40% din preţ şi o primă de export de 10-15%, aşa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene şi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea potenţialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii alimentaţiei populaţiei la preţuri accesibile; transformarea agriculturii, prin export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care deserveşte agricultura; creşterea substanţială a veniturilor celor care lucrează în această ramură.”

Florin Georgescu: ”Se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile”

“Am privatizat 2800 de unităţi şi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puţine, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creşterea producţiei, a calităţii acesteia în condiţii superioare de profitabilitate. Nu mi-aş fi putut permite în nici un caz să scot la privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an şi să le dau unui investitor strategic. Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiţii de participare a capitalului autohton la acest proces şi prin ofertă publică şi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar la acest exemplu – nu era nevoie de investiţii deosebite, poate de câteva milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. Am realizat că este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile».

Mi se cerea atunci – şi iată că după aceea s-a şi realizat – să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naţională.”

Nevoia de guvernanţi puternici, inteligenţi, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieţelor de desfacere

“Este vorba şi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI şi Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare internaţionale fac jocul marilor puteri care deţin pachetul majoritar de acţiuni şi nu ţin seama de condiţiile specifice din fiecare ţară. Aplicarea brutală a unor strategii economico-financiare generale duce automat la o scădere pronunţată pe plan industrial, agricol şi efectele se regăsesc în căderea pieţei interne, pierderea pieţelor externe, ceea ce transformă totul într-o măsură eficace de penetrare a produselor din ţările dezvoltate pe pieţele eliberate. Să nu uităm că la sfârşit de secol XX ne confruntăm cu cel mai aprig şi dureros război – lupta pentru pieţe de desfacere. Lovitura sub centură, pe la spate, face parte, ca ceva normal, din regulile de bază ale acestui război. Cine câştigă? Aproape întotdeauna ţările superindustrializate, căci au de partea lor puternicele corporaţii multinaţionale (urmăriţi fuziunile din ultima vreme) şi bineînţeles organismele financiare internaţionale. Ţie, ca ţară în curs de dezvoltare, aflată în traziţie, ţi se cere să iei măsuri rapide de fărâmiţare a terenurilor agricole, să divizezi societăţile mari în mai multe societăţi, să distrugi sistemele integrate din domeniul energetic, transporturi etc. În aceste condiţii, ai nevoie de guvernanţi puternici, inteligenţi, care aleg cu răbdare calea, nu pentru a câştiga dar cel puţin pentru a nu pierde acest război.”

Trădarea din interior

“România, la începutul lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale şi mai ales pe piaţa privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieşim pe piaţa privată de capital de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda naţională. Era o măsură obligatorie, pe care alţii au realizat-o, fiindcă în acest fel puteam ieşi de sub dependenţa totală de FMI şi Banca Mondială. (...) Am avut discuţii destul de dure cu guvernatorul Băncii Naţionale, discuţii care nu au dat rezultate. Sigur, Banca Naţională n-a spus nu, de altfel o şi ajutasem să poată ieşi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în legătură cu societatea financiară Nomura. Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a deranjat enorm – şi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei discuţii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenţial, reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la Bucureşti. Cineva îl informase că premierul forţează ieşirea pe piaţa privată de capital. L-am întrebat de ce este interesat de această problemă, i-am explicat că rolul său este să-şi vadă de atribuţiile pe care le are, că FMI şi Banca Mondială sunt totuşi bănci internaţionale, unde şi ţara noastră este acţionar şi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul pentru intenţia de a atrage şi alte surse financiare externe. Discuţia s-a închis foarte rapid.

În concluzie, operaţiunea a fost declanşată cu aproape un an de zile întârziere, când am ieşit, într-adevăr, pe piaţa privată de capital pentru prima dată în istorie. Este vorba de piaţa japoneză, piaţa care dispunea de lichidităţi şi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest pas faptul că România obţinuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a ritmurilor ridicate de creştere economică, a stabilităţii macroeconomice realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de ţară bună (BB+), apropiată de cea a Cehiei şi a Poloniei. (...) Aceasta a fost deci a doua acţiune care, cu toată buna mea intenţie şi cu toată activitatea depusă, n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să avem până în 1996 cel puţin patru, cinci ieşiri pe piaţa privată de capital, să avem cinci-şase miliarde de dolari de pe această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în 1997, am devenit din nou dependenţi aproape în exclusivitate de FMI şi Banca Mondială.”

„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”

“Când am preluat guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar şi, mai mult decât atât, peste 1400 de societăţi şi regii se aflau în pierdere. La sfârşitul mandatului meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a programelor de restructurare.

Dacă aş fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunţate în anul 1997 şi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur şi simplu, ca toate aceste societăţi şi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să funcţioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaţa externă, să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaţiei, să fim condamnaţi să ne transformăm într-o ţară puternic importatoare de absolut orice.

Ar fi fost o tragedie naţională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaţia de a nu mai putea plăti, chiar şi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia, Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la şase luni de zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru cultură, pentru cercetarea ştiinşifică.”

Privatizare la doi lei

“Asemenea gafe nu se pot face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor iniţiative au fost şi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care urmăresc eliminarea concurenţilor de pe piaţa externă şi penetrarea pe piaţa internă a României, şi în al doilea rând cele interne prin realizarea de venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare, respectiv la un preţ mult mai scăzut decât cel real.

(...)Şi acum apare şi reaua intenţie, fiindcă în paralel cu desfiinţarea societăţii Promex Brăila, care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maşini agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de dolari, desigur cu garanţia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până în 1989, peste 60% din producţia de aici era livrată la export, iar excavatoarele şi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.

Cum poţi, deci, să iei decizia de desfiinţare a unei astfel de societăţi numai fiindcă ţi-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială şi în acelaşi timp să vorbeşti despre buna ta credinţă? Vreţi ca FMI şi Banca Mondială să ţină cu România, sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acţionari?”

Devalorizarea teribilă a leului şi majorarea explozivă a dobânzilor, mijloacele falimentării

“La începutul anului 1997, Guvernul şi Banca Naţională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500 lei/USD şi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an, măsuri care au provocat punerea în situaţia de a falimenta a majorităţii societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate. Efectul s-a regăsit în căderea serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul Finanţelor să emită pe bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaşe, chiar şi de 400%. Sigur că în atare situaţie băncile comerciale au redus operaţiunile de creditare a economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai mari. Şi iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997, datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.

Şi acum să discutăm despre o a doua acuzaţie. S-a spus că eu am ţinut cursul de schimb pe loc. Absurd, fiindcă Banca Naţională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această devalorizare masivă – şi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca Naţională în înţelegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe posibile ale actualei guvernări.”

Desfiinţarea rezervei strategice de grâu

“În 1997 s-a realizat o producţie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai avut cum să-şi achite datoriile.

De ce nu s-au mai vândut cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinţat practic rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe butuci. Concret, rezerva de grâu a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea populaţiei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaţii, război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.

Au fost presiuni externe şi asupra mea, în 1993, şi m-am opus categoric să desfiinţez rezerva strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaşi o trăsesem, ca să spun aşa, pe pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan şi m-am văzut în situaţia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaţiei şi de a apela la marii exportatori, adică la Canada, Franţa etc. Preţul la grâu era atunci 115-120 dolari, dar ştiind că am nevoie au crescut imediat preţul la 175 de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în tranziţie.”

Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui

“La bănci, unde profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile şi sunt lăsate în faliment. Iată un exemplu clar de cum se acţionează faţă de interesele României.

Unii au spus că mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcţiune, chiar în mod brutal, iar piaţa va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am putea reuşi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de ani? Ne-ar trebui 60?

Cert este că o industrie nu se construieşte în cinci ani sau într-un deceniu.

Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători, care domină astăzi piaţa mondială şi care să nu se confrunte periodic cu supraproducţia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaţia când ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducţie? Şi dacă ar fi cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui acest lucru? ”

România – colonie corporatistă internaţională

“Noi suntem în situaţia ca într-un an-doi să avem raportul despre care vorbeam răsturnat şi să avem 60-65% investitori străini care vor deţine puterea economică şi numai 35-40% capital autohton şi aceasta doar în întreprinderile mici şi mijlocii. În acel moment putem spune că România va pierde independenţa economică cu toate implicaţiile ce decurg. Trebuie să pornim de la faptul că noi am moştenit o economie centralizată, o economie în care totul era proprietate publică a acestor 23 de milioane de locuitori. Oamenii care au muncit, au stat în frig, au răbdat de foame sunt cei care au creat, cu suferinţa lor, tot ce s-a creat. Nu poţi să bagi capul în nisip şi să le spui acestor oameni că nu te interesează ceea ce au construit, că te-ai decis să vinzi totul către oamenii de afaceri străini, deci să nu dai nici o şansă capitalului autohton, nici măcar la societăţile comerciale cu profit. Să fim clari şi corecţi, cine deţine puterea economică, controlează întreaga societate românească.

Nu poţi, de asemenea, să le spui că 1% vor deţine bogăţiile României, iar cei care au muncit pe acest pământ românesc nu au altă şansă decât să muncească în continuare pentru profitul altora şi să trăiască, cel puţin o bună perioadă de vreme, mai rău decât pe timpul lui Ceauşescu. Nu poţi să provoci dintr-odată o asemenea suferinţă populaţiei cel puţin pentru motivul că efectul va fi dezastruos şi imediat. Ne putem afla în situaţa unei destabilizări totale, când nu se va mai putea aplica nici un fel de reformă în România, nici graduală, nici de şoc. Iar remediul unei asemenea situaţii nu ar putea fi altul decât reinstaurarea dictaturii, ori eu cred că nimeni nu îşi doreşte aşa ceva. Iată că situaţia poate deveni foarte gravă dacă analizăm posibilele evoluţii în timp. Permanent trebuie să ne gândim să nu pierdem autonomia economică a ţării, să nu ne transformăm într-o colonie corporatistă internaţională în aşa fel încât generaţiile care vin după noi să înceapă lupta pentru independenţă, să declanşeze un nou război, de data aceasta politic şi economic, pentru independenţa României.”

De la construcţia de avioane la spătare pentru Mercedes

“Vă întreb, la ce ar folosi la un moment dat chiar dacă vor veni în România câteva miliarde de dolari, dacă populaţia e slăbită, bolnavă, lipsită de mândrie naţională, lipsită de speranţă? Reconstruirea unei societăţi moderne ar dura extrem de mult, poate câteva generaţii. Şi în această perioadă nu putem realiza acea pătură mijlocie, întreprinzătorii mici şi mijlocii? Pe cine să deservească aceste întreprinderi mici şi mijlocii? Să facă un spătar de lemn pentru Mercedes, aşa cum se face la Codlea? Dacă considerăm că asta va fi industria de viitor a României, industrie care produce astăzi elicoptere şi avioane, nave etc., atunci nu mai avem ce discuta. (...) Pierderea autonomiei economice ar crea probleme serioase în ceea ce priveşte păstrarea statului naţional unitar român, care este primul principiu al Constituţiei.”

Industria şi agricultura, pe butuci

“Ceea ce se întâmplă acum este întru totul asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu CAP-urile. Aduceţi-vă aminte că în 48 de ore s-a distrus tot, o întreagă avuţie naţională, s-au distrus grajduri, s-au împărţit animale, s-au scos din funcţiune utilaje, sisteme de irigaţii. S-a mai refăcut ceva în agricultură? S-ar mai putea reface ceva în industrie după ce ea ar fi complet distrusă?

Eu, indiferent ce mi s-ar spune că se doreşte, nu pot fi de acord cu o politică prin care vând fier vechi din România, vând blocuri de marmură din România, vând lemn brut, totul fiind de vânzare, cât mai liber, iar noi terminăm cu fabricile de mobilă, cu fabricile de prelucrare a blocurilor de marmură şi cu metalurgia românească.”

Plan Marshall, nu para-ndărăt prin „asistenţă tehnică”

“Economia de piaţă din ţările dezvoltate s-a construit în timp, până a ajuns la performanţă, şi a început să funcţioneze când au fost puse în aplicare cu o rigoare extraordinară două instrumente şi anume hotărârea de a face cea mai puternică lege din contractul dintre părţi (orice întârziere în respectarea contractelor însemnând amenzi şi penalităţi extrem de dure) şi, în al doilea rând, când s-au dat puteri depline poliţiei fiscale şi orice încălcare a disciplinei fiscale a fost sancţionată foarte dur, cu închisoarea.

În momentul când au fost puse la punct aceste două instrumente, abia atunci a început să funcţioneze cum trebuie economia capitalistă.

În ţările europene avansate, după ce s-a ajuns la performanţă economică, având, fireşte, în spate un Plan Marshall, nu o asistenţă tehnică în care banii se întorc la cei care ni-i dau, ci o finanţare directă, nerambursabilă, aşadar după ce s-a construit o economie dezvoltată, s-a pus accentul pe fiscalitate, cum este în Suedia, unde fiscalitatea este de 55%, faţă de 32% în România şi astfel s-a ajuns la o redistribuire care să asigure pacea socială şi stabilitatea iar cei care fac afaceri să nu fie tulburaţi de cei care nu au ce mânca şi trebuie să fure sau să provoace acte din ce în ce mai perturbatoare pentru societate.”

Agricultura, obligatoriu bine dezvoltată

“Deci, să aducem în ţară valută şi cu ea să realizăm modernizarea, retehnologizarea, astfel încât să ajungem, spre 2005-2010, la o industrie care să fie cât de cât competitivă, la o agricultură obligatoriu bine dezvoltată, fiindcă aici este punctul cel mai sensibil al competiţiei cu ţările UE, competiţie în care dacă nu ne putem angaja, atunci murim. Iar în acest timp să acţionăm pentru pregătirea noilor generaţii în domeniul informaţional, ceea ce începe cu dotarea şi pregătirea din şcoli.”

S-au acceptat toate condiţiile impuse de FMI

“Am spus că trebuie renegociate acordurile cu FMI şi Banca Mondială, fiindcă multe din măsurile înscrise în aceste acorduri ne conduc spre prăpastie şi s-a spus da (de către premierul Radu Vasile – n. red.), se vor renegocia, dar deocamdată lucrurile au rămas la fel. Programul economic este la ora actuală alcătuit din tot felul de principii generale care nu servesc la nimic, luate toate din respectivele acorduri şi astfel circa 80% din măsurile programului Guvernului Radu Vasile le găsim în programele ASAL şi FESAL, cu toate că se spune că sunt programe pur româneşti.

Din păcate, în februarie 1997, o dată cu sosirea misiunilor FMI şi Băncii Mondiale, guvernanţii s-au grăbit nepermis de mult (practic, nu au negociat), şi au acceptat toate condiţiile impuse de aceste organisme internaţionale. Le găsiţi în detaliu în memorandumul semnat cu FMI şi în acordurile ASAL şi FESAL semnate cu Banca Mondială. (...) Efectul îl scontam, fiindcă în aceste acorduri am regăsit în mare parte condiţiile care se încercase să mi se impună în 1993. Am regăsit şi unele condiţii cum ar fi aceea, esenţială, că refacerea echlibrului macroeconomic trebuie să se facă prin cădere economică şi nu prin creştere. S-au acceptat condiţii noi, cum ar fi privatizarea prin lichidare, pentru ca apoi să se spună că a fost o greşeală de traducere, că era vorba de privatizare sau lichidare. S-a stipulat chiar şi un număr exact de societăţi care trebuie lichidate, fără ca în prealabil să se facă o analiză de fond a fiecărui caz în parte.”

Victor Ciorbea a fost umilit

”Pentru mine a fost o surpriză neplăcută (când premierul Victor Ciorbea a prezentat noul program de guvernare în faţa televizoarelor fiind însoţit de reprezentanţii organismelor financiare internaţionale – n.red.) şi am considerat că primul ministru a fost umilit, mai precis s-a pus în situaţia de a fi umilit. Nu este admisibil ca şeful executivului unei ţări, nu contează care este acea ţară, să iasă braţ la braţ cu nişte funcţionari ai unor organisme financiare internaţionale la o conferinţă de presă. Este nefiresc şi nu am auzit să se fi întâmplat un caz similar în alt colţ al lumii.”

Ordonanţe şi decizii de proastă calitate

“(…) Membrii Guvernului (Ciorbea – n. red.) au început să nu mai consulte specialiştii, care de o viaţă întreagă studiau problemele din domeniul lor, ci pur şi simplu să se întâlnească ei între ei şi să ia decizii, emiţând ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă «pe picior>, cum se spune, ordonanţe şi decizii de proastă calitate. Iar după semnarea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, au început pur şi simplu să le pună în aplicare, măsură cu măsură, fără măcar a consulta specialiştii din ministere cu privire la efectele asupra economiei şi societăţii româneşti în ansamblul ei.”

UE, împotriva grâului românesc

“La aceasta s-a adăugat şi măsura stipulată în acordul cu Banca Mondială de desfiinţare a rezervei strategice de grâu. De la două milioane de tone de grâu s-a ajuns la 350 de mii de tone, care înseamnă consumul pentru panificaţie de circa o lună, o lună şi jumătate. Această măsură a fost forţată nu numai de Banca Mondială ci şi de UE, datorită faptului că grâul este unul dintre produsele de bază care circulă în economie, face obiectul exportului, iar UE se confruntă cu excedente la grâu, ca şi Canada ori SUA, ţări interesate să pătrundă cu livrări de grâu şi pe piaţa românească. Dădeam primele şi subvenţiile cu condiţia ca 40% din producţie să o contracteze cu statul şi să preluăm grâul la rezerva strategică, acolo unde nu putea aduce decât grâu de calitate.”

„Am exportat lemn în disperare”

“Pentru a se suplini această cădere a producţiei prelucrate, s-au dat o serie de ordonanţe care ne-au surprins. S-a liberalizat exportul pentru lemnul pe picior, am început să exportăm buşteni, ceea ce a făcut ca preţul să explodeze şi fabricile de prelucrare a lemnului să fie puse pe butuci. Deci, am început să exportăm lemn oarecum în disperare, nu a fost tras nici măcar în cherestea sau în parchete, nu s-a urmat nici cel puţin al doilea ciclu de valorificare. Am început să exportăm fără limită fier vechi sau blocuri de marmură, în condiţiile în care avem şase, şapte fabrici private de prelucrare a marmurii care au adus instalaţii ultramoderne în valoare de zeci de milioane de dolari pentru tăierea blocurilor de marmură în plăci, crescând gradul de valorificare de la unu la patru.

Adăugaţi la toate acestea politicile comerciale şi politicile în domeniul vamal care ne-au descumpănit o dată în plus. Ne-am trezit peste noapte cu o serie de măsuri, dintre care unele, sunt convins, deservesc o serie de interese de grup, prin care se produc modificări ale nivelului taxelor vamale, reduceri masive care au lăsat fără protecţie industria naţională, agricultura, zootehnia şi toate acestea în condiţiile în care aveam un acord semnat cu UE care ne permitea să avem taxe vamale ridicate până în 2002, când aceste taxe trebuiau reduse.

Efectul nu este altul decât prăbuşirea sectoarelor respective din economie, mergând până la lichidare, până la închidere.

Au fost şi cazuri de-a dreptul hilare, cum ar fi exemplul pe care l-am discutat deja privitor la introducerea taxelor vamale la importul de bumbac, în condiţiile în care România nu produce bumbac. Deci, se reduce sau se desfiinţează taxele vamale la lână, în condiţiile în care avem lână în ţară şi se măresc la bumbac, pe care nu-l producem, ceea ce pur şi simplu, ca observator al acestor fenomene, te poate pune serios pe gânduri.

Pot eu să spun că aceste măsuri sunt luate din nepricepere? S-a venit cu argumentul că nu s-a făcut altceva decât să fie aplicat acordul de asociere cu UE semnat pe timpul Guvernului Văcăroiu. Dar operaţiunile au fost făcute înainte de termen şi, în al doilea rând, în contextul în care s-au acceptat măsuri de cădere economică trebuia imediat să se treacă la renegocierea acestui acord fiindcă nu mai corespundeau termenele, trebuia mărit intervalul de protecţie a economiei româneşti. Renegocierea trebuia făcută cu atât mai mult cu cât nu facem parte din rândurile ţărilor care au fost acceptate pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.”

“Nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor”

“Reprezentanţii FMI vin cu lecţia bine învăţată de acasă şi pentru orice abatere cer aprobarea conducerii FMI. (...) E greu să-ţi dai seama de tot ceea ce gândesc, dar cred că în mare parte nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor, pentru simplul motiv că programele FMI nu au dat rezultate în nici o ţară, cel puţin până la ora actuală. De altfel, în ultimii ani aceste organisme financiare internaţionale sunt supuse unor critici din ce în ce mai acerbe ale unor specialişti de marcă în probleme de economie mondială. Tot mai mulţi coloşi ai gândirii economice critică aceste politici şi practici ale FMI de a impune o matrice unică, foarte bună teoretic, pentru toate ţările aflate în tranziţie. Este ca şi cum ai trata un bolnav, indiferent de boala lui, numai cu aspirine. Sau nu, ar fi bine dacă ar fi un tratate numai cu aspirine, dar e vorba de un tratament chirurgical, se taie şi după ce te-a tăiat şi ţi-a scos câteva organe, constată că acele organe sunt sănătoase.

Repet afirmaţia că nu trebuie uitat pe cine reprezintă FMI, că acest organism este, în fond, o bancă ai cărei acţionari majoritari sunt marile puteri industrializate care nu au şi nu vor avea niciodată interes să-şi creeze concurenţi pe anumite pieţe printre ţările în curs de dezvoltare. Aceşti reprezentanţi ai FMI sunt bine instruiţi înainte de a pleca în misiunile lor. Pe ei nu-i interesează condiţiile concrete din ţările unde sunt trimişi iar mandatul lor este limitat, vrei să faci ceea ce-ţi cere, bine, nu vrei, pleacă acasă, se mai discută... şi aşa mai departe.

Duritatea acestor negocieri este mare, având în vedere jocul de interese, iar până la urmă totul depinde de măsura în care ai forţa şi pregătirea să-l ţii în corzi, fireşte, nu la nivel de prim ministru, ci la nivelul specialiştilor, al Băncii Naţionale. Specialiştii trebuind să aibă şi pricepere şi forţă şi, mai ales, să aibă dorinţa de a lupta pentru ţară, nu plăcerea de a face pe gustul FMI.”

FMI nu-şi asumă eşecurile

“Este de ştiut că nici FMI şi nici Banca Mondială nu-şi asumă responsabilitatea în caz de eşec. De fiecare dată, reprezentanţii acestor organisme internaţionale declară public (după ce ai acceptat măsurile cerute, în caz contrar eşti ameninţat cu ruperea relaţiilor) că programul de măsuri este al guvernului şi deci toată responsabilitatea este a lui. Este însă la fel de adevărat că atunci când în negocieri vii cu argumente solide, ai câştig de cauză în faţa FMI şi a Băncii Mondiale. (…) Când misiunea FMI se loveşte de argumente puternice, cedează. Nu uitaţi că premierul Ciorbea a avut un mare avantaj, acela de a fi avut la îndemână o serie de acorduri încheiate de noi cu FMI şi Banca Mondială, acorduri în care o serie de măsuri impuse până în 1992 au fost apoi eliminate.”

România, dependentă total de FMI

“Nerespectarea unor prevederi (din acordurile încheiate în 1997 – n. red.) ar însemna o ruptură totală cu FMI şi Banca Mondială, ceea ce ar fi o mare greşeală. Au fost ţări care şi-au permis acest lucru, dar numai după ce au avut o serie de surse financiare atrase de pe piaţa privată de capital. Ori, ceea ce am început noi în 1996, prin ieşirea pe piaţa privată de capital şi în Japonia şi în Europa şi în SUA, s-a blocat o dată cu căderea economiei în 1997, o dată cu creşterea riscului de ţară. Am rămas astfel descoperiţi şi acum singura noastră sursă este FMI şi Banca Mondială, am devenit în totalitate dependenţi de aceste organisme.

Este suficient ca aceşti comisari financiari ai marilor puteri să dea un semnal negativ pentru a nu mai avea acces pe piaţa mondială de capital.”

“Am îngenuncheat şi facem sluj”

“Nimeni nu ne vrea binele, precum nimeni nu ne vrea răul, ci îşi urmăreşte binele propriu. Important este ca noi înşine să ne dorim binele şi când am discutat despre relaţiile noastre cu FMI şi Banca Mondială nu am dorit să culpabilizez aceste organisme, ci să demonstrez că nu ele greşesc, ci noi greşim. Acum, însă, am impresia că am îngenuncheat, că ascultăm prea uşor o serie de sfaturi, că indiferent cine ne spune ceva noi punem imdeiat în aplicare.

(...) Ne-am umilit şi m-a durut, ca fost prim ministru, dar şi ca cetăţean, să văd cum facem sluj pe la diferite mărimi. Şi îmi pare rău de faptul că mari specialişti ai ţării, mari personalităţi ale culturii, economiei etc., care înţeleg foarte bine ce se întâmplă la această oră în România, nu au curaj să-şi exprime opiniile de teamă. Imediat ce spune cineva un cuvânt împotriva unei măsuri cuprinse într-un acord financiar internaţional, imediat este catalogat drept conservator, comunist, antireformator, ceea ce provoacă o stare generală de frică.

Cred că este timpul ca specialiştii să nu se mai teamă, să ridice problemele, să spună ce gândesc, la televiziune, în presă, la întâlnirile cu politicienii, să arate efectele care se produc, să spună ce se întâmplă cu ţara, să vină cu idei, soluţii, să se bată pentru ele.

Este momentul să înţelegem că am înlocuit frica totalitară, ceauşistă, printr-o altă frică, la fel de dăunătoare pentru destinul naţional.

Dacă nu vom înţelege asta, înseamnă că ne merităm soarta.”

Sursa: Cotidianul 12.09.2013

Fabricile jefuite de băieţii deştepţi

Postat pe: 04.03.2015 06:03:47

Două proiecte imobiliare au luat locul unora dintre cele mai importante uzine bucureştene. Electrotehnica şi Uzina de Motoare Electrice - UMEB - au intrat în proprietatea Broadhurst la sfârşitul anilor '90. Liderii de sindicat au aflat imediat pe pielea lor cum va fi relaţia cu noii proprietari. Dar şi intenţiile lor. 

"Broadhurst a ştiut una şi bună: a speculat o piaţă în devenire, au avut şi au un om care ştie bine piaţa de capital şi a ştiut cum să înmulţească, să multiplice banii pentru acest fond" explică Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical.
 
Iar banii i-au multiplicat în doar câţiva ani, însutit. şi asta pentru că au luat fabricile la preţuri modice: pentru UMEB au scos din buzunar 1 milion de lei pentru pachetul majoritar de acţiuni, iar la Electrotehnica de aproape trei ori mai mult.
 
Cum au reuşit? Au speculat o lege a privatizării cu multe lacune. Statul a impus numeroase restricţii şi, în schimb, le-a vândut ieftin. O lege păguboasă, după cum arată fostul şef al AVAS, Răzvan Orăşanu.
 
"Spui că investitorul va face nu ştiu câte milioane, va investi în compania respectivă. Şi pentru că va investi nu ştiu câte milioane, tu îi dai compania mai ieftin? Atunci înşeli statul şi contribuabilul şi ne furăm singuri pălăria" spune Orăşanu.
 
O pălărie de sute de milioane de euro. Pentru că Broadhurst şi-a majorat cota de participare, până când a pus mana pe tot! Miza cea mare, terenurile fabricilor.
 
Cotroceni Park SA este controlat de un off-shore din Cipru, Cotroceni Investments Limited, iar acest off-shore a fost vândut investitorilor israelieni. Prin tranzacţionarea în paradisul fiscal, au evitat astfel plata de taxe in Romania.
 
Şi asta nu ar fi tot. Pe acest teren a fost ridicat mall-ul AFI Cotroceni. Iar clădirile au fost subevaluate, pentru a se plăti impozite mai mici. Din documentele procurorilor, rezultă că firma a dat o gaură statului de 20 de milioane de lei.
 
Compania susţine că este o neînţelegere.

Aceeaşi soartă a avut-o şi Electrotehnica. Iar afacerea bună au făcut-o tot cei de la Broadhurst. Cele peste 4 hectare din zona Lujerului au fost vândute în decembrie 2006 spaniolilor de la Gran Via pentru mai bine de 30 de milioane de euro.
 
Terenul acum este părăsit, în aşteptarea revenirii pieţei imobiliare.
 
Reprezentanţii NCH Advisors, administratorii fondului Broadhurst, nu au dorit să ofere explicaţii în cadrul unui interviu.

Sursa: Antena3 02.07.2014


Articole mai noi     1   2   3   4   5   6   7   8       Articole mai vechi