Magazia de articole

Articole din categoria "Dezvăluiri"


Cum s-a blocat construcţia spitalelor regionale de urgenţă

Postat pe: 11.04.2016 07:04:41

Motto: „În România sunt spitale în care n-ai nici o şansă să te faci bine" (Traian Băsescu, preşedintele României)

- S-au „păpat" toţi banii destinaţi construirii de spitale noi

- Ambiţiosul program pentru 28 de spitale de urgenţă noi, pierdut pe drum

- Trei sferturi din spitalele României sunt construite înainte de anul 1900

- Românii se tem cel mai mult de boală

- Doar 20% din spitalele româneşti ar rezista la un cutremur mai mare

- Cheltuielile unui spital nou sunt cu 40% mai mici decât cu unul existent

- Construcţia spitalelor regionale face parte din Strategia Ministerului Sănătăţii

- Se pare că „atenţiile" sunt piedicile în calea demarării proiectului

Cine urmăreşte cât de cât sondajele de opinie, şi în special capitolul „temerile populaţiei", constată că la întrebarea „De ce vă temeţi cel mai mult?", o proporţie semnificativă din români răspund la fel: „de boală". Dintr-un recent sondaj CCSB (noiembrie 2010), ordinea temerilor românilor este următoarea: boală/sănătate/sistem de spitalizare - 49%, după care urmează, la mare distanţă, bani/sărăcie (24%), şomaj (11%), scăderea pensiilor (3%), inflaţie (3%), calamităţi ş.a.

„Moartea domnului Lăzărescu" nu mai este un film. Infrastructura spitalicească de la noi este la pământ. Dacă ni se tot invocă criza, invocăm şi noi banii aruncaţi pe sărbătoriri şi serbări câmpeneşti (care în anul alegerilor prezidenţiale - 2008 - au atins paroxismul; de ce nu renunţăm chiar şi la parada de 1 Decembrie?). Am putea invoca banii aruncaţi pe borduri, recepţii cu fast, fântâni muzicale, terenuri de fotbal în localităţi care n-au echipe de fotbal, frunze de ţară, indicatoare 3D etc., etc. Acestea să fie priorităţile, sau spitalele? Ăsta este „interesul naţional"? În proiectul de buget pe 2011 taman s-au redus fondurile pentru sănătate cu 40%. Şi ni se tot repetă placa cu numărul mare de „paturi". A analizat cineva cum arată „paturile" şi unde sunt adăpostite? Să apară un spital nou şi să vedeţi cu ce viteză sunt părăsite „paturile" din cele mai multe unităţi medicale existente.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii se pregăteşte să recomande cod roşu pentru sistemul sanitar românesc. Parcă niciodată bolnavii din România nu au îndurat atâtea umilinţe ca în ultimii doi ani. Starea precară de sănătate a românilor a făcut înconjurul lumii. Tot timpul sistemul sanitar românesc şochează cu ceva: spitale rămase fără medicamente, cadre medicale cu salarii reduse, medici care migrează în masă, lipsă acută de aparatură, câte doi bolnavi într-un pat (ruginit şi hodorogit), bolnavi purtaţi zile întregi între spitale. Pacienţii plătesc şi medicamentele, şi feşile, şi detergentul, numai să iasă vii din spitale. Şi mai apar declaraţiile cinice ale guvernanţilor: vor fi reduse cu 10% internările în spitale şi se aşteaptă şi „ieşiri din sistem". Un adevărat „muriţi bine". Preşedintele Băsescu a dat şi el o palmă românilor când s-a operat la Viena (nu era de găsit în Bucureşti o sală de operaţii care să aibă de toate?). Cei mai cu dare de mână merg să se trateze în Ungaria sau Austria. Spitalele din Viena încasează milioane de euro de la pacienţii români. Să ne aducem aminte şi de o declaraţie a preşedintelui Băsescu: „În România sunt spitale în care n-ai nici o şansă să te faci bine".

România ocupă locul 32 din 33 de ţări europene în clasamentele sistemelor sanitare. În 2008 eram pe locul 27 din 31. Accesul la serviciile de sănătate este precar. Suntem pe primul loc în Europa la mortalitate infantilă, avem una dintre cele mai mari rate de infecţie cu tuberculoză din UE. În spitalele noastre îţi laşi viaţa la voia întâmplării: pata neagră de la Maternitatea Giuleşti, unde spitalul nu şi-a permis un sistem de alertă antiincendiu; unităţi sanitare vechi, multe adevărate ruine, care colcăie de infecţii intraspitaliceşti (în lume, când un spital este depistat cu piocianic este demolat). Mai curând suntem o ţară africană decât una membră a UE.

Românul a ajuns la concluzia că în spitalele româneşti, unde eşti umilit, cel mai bun tratament este norocul. Medicii români fac minuni, în condiţiile spitalelor noastre, să ne păzească viaţa. Fac ce pot şi cu ce pot. Sănătatea a devenit o problemă de securitate naţională. Somităţi ale lumii medicale atrag atenţia că sistemul a ajuns în sapă de lemn, este aproape de moarte.

Trei sferturi din spitalele României, construite înainte de anul 1900

În perioada admiterii noastre în NATO, experţii Alianţei au constatat că România nu dispune de un sistem de intervenţie în cazul unor accidente majore sau catastrofe. Românii, pe pielea lor, constataseră de multă vreme că asistenţa medicală obişnuită este precară, ce să mai vorbim de accidente majore.

România şi-a dezvoltat în decursul secolelor un sistem de spital pavilionar. Bun la vremurile respective, ineficient în zilele noastre. Uneori pacientul este transportat şi în 4-5 unităţi pavilionare. S-a constatat că sistemul spitalului pavilionar este cu 25% mai scump decât cel centralizat. Vedem asta şi după cazurile aproape zilnice când bolnavii sunt plimbaţi cu ambulanţa de la un spital la altul sau de la un pavilion la altul. 70% din spitalele României sunt construite înainte de anul 1900. „Colţea" a fost construit în 1701, „Pantelimon" în 1733, „Sf. Spiridon" (Iaşi) în 1755, „Filantropia" în 1806 ş.a.m.d.

Cum arată spitalele din România? Instrumentar medical ruginit, pereţi gata să cadă, gândaci, toalete murdare, igienă precară, săli de operaţii fără aţă chirurgicală. Spitalele noastre oferă imagini greu de închipuit în mileniul al III-lea. Asemenea spitale nu mai pot fi aduse la standarde europene. Şi foarte important: DOAR 20% DIN SPITALELE DIN ROMÂNIA CORESPUND DIN PUNCT DE VEDERE AL REZISTENŢEI SEISMICE.

Doar trei spitale din România corespund standardelor europene: Floreasca, Institutul Oncologic din Cluj şi Institutul Inimii din Târgu-Mureş. Iar în ultimii 30 de ani s-a construit doar un spital: PENTRU SRI (!).

Un program ambiţios: 28 de spitale noi de urgenţă

În anul 2006, în baza unor rigori şi promisiuni angajate la admiterea României în structurile euroatlantice, dar şi a necesităţii realizării unei asistenţe medicale de calitate, au fost iniţiate studii şi proiecte pentru 28 de spitale de urgenţă, componente ale planului naţional de creare a sistemului naţional de intervenţie. Printr-o licitaţie s-au ales firmele care să se ocupe de studii şi proiecte. A fost ales un renumit manager de sisteme sanitare pentru Europa (cele mai grele construcţii civile din lume sunt spitalele, cu fluxuri speciale, dotări speciale) şi Proiect Bucureşti, care se ocupa de depistarea locaţiilor, racordurilor de toate felurile, PUZ-uri etc. Trebuia să fie avute în vedere accesul la infrastructură, existenţa utilităţilor şi multe altele. S-a optat pentru soluţia: opt spitale regionale şi 20 de spitale de urgenţă, construite după standardele impuse de UE. Cel mai important argument: cheltuielile unui spital nou sunt MAI MICI cu 40% decât în spitalele actuale. Şi ce este mai important decât să ai o reducere cu 40% la astfel de cheltuieli bugetare? Şi amortizarea noilor spitale s-ar fi săvârşit într-un termen mai scurt. Eficienţa este crescută, atâta vreme cât s-a dezvoltat reţeaua de transport rapid a bolnavilor cu ambulanţele şi pe calea aerului. Asemenea unităţi spitaliceşti ar fi fost dotate cu heliporturi şi centre SMURD, unele erau prevăzute cu locuinţe pentru medici în apropiere. Un spital regional acorda asistenţă medicală definitivă, fără a mai fi nevoie ca bolnavul să fie plimbat prin mai multe locuri. Un astfel de spital are o abordare multidisciplinară, este conceput să asigure asistenţă medicală pentru orice caz de urgenţă. Tot aici apare conceptul de chirurgie de o zi. Capacităţile spitalelor variau între 400 şi 700 de paturi.

Prin hotărâre de guvern s-au aprobat 28 de localităţi în care să fie construite spitalele şi s-a iniţiat un studiu extrem de complex - necesităţi, morbiditate. Practic, se acopereau toate zonele ţării. Era considerat cel mai mare proiect public de după decembrie 1989.

Proiectele au fost elaborate de un colectiv de specialişti din Germania, Austria şi România. Studiile efectuate au relevat că există disparităţi în accesul la îngrijiri medicale din cauza aşezării geografice inadecvate a facilităţilor spitalelor. Noile spitale au fost gândite pentru efectuarea de intervenţii în regim normal de urgenţă, precum şi în situaţii excepţionale. Au primit avizul consiliilor judeţene, MAPN, MAI, SRI. În final au fost analizate şi aprobate de comisia interministerială şi de Guvernul României, totul concretizându-se cu o hotărâre de guvern.

Culmea, construcţia noilor spitale făcea parte din programul strategic al Ministerului Sănătăţii pentru perioada 2008-2010: „Construirea a 28 de spitale noi (opt spitale regionale de urgenţă şi 20 de spitale judeţene de urgenţă) şi reabilitarea a 15 spitale judeţene de urgenţă".

La mijlocul anului 2006, Parlamentul României a adoptat Legea 95, a Sănătăţii. La Titlul XI - „Finanţarea unor cheltuieli de sănătate", este introdusă ceea ce s-a numit „taxa pe viciu", sumele strânse având trei direcţii precise:

- investiţii în infrastructura sistemului de sănătate;

- finanţarea programelor naţionale de sănătate;

- rezerva MSP pentru situaţii speciale.

Mulţi au fost sceptici cu taxa pe viciu. Nu intrăm în detalii acum. Cert este că în jumătate de an din 2006 s-au strâns 250 milioane euro pentru sănătate, mai mult decât dublu faţă de veniturile prognozate. În 2007 - 450 milioane, în 2008 - 500 milioane. Nu avem datele pe 2009 şi 2010, dar se pare că sumele sunt chiar mai mari. Există experţi care susţin că în aceşti patru ani de când funcţionează taxa pe viciu s-au strâns chiar trei miliarde euro. Şi asta, în condiţiile în care producătorii de alcool au plătit taxa de viciu de şase ori mai puţin decât cei de tutun.

Discutăm cu dl Eugen Nicolăescu, fost ministru al Sănătăţii:

- În ce stadiu aţi lăsat proiectele?

- A fost o activitate laborioasă, o nebunie aş putea să spun. Nici nu vă imaginaţi cât de complicat este să proiectezi un asemenea sistem. Trei ani a durat proiectul. Mai întâi depistarea terenurilor, transferul acestora, proiectarea, studiile, crearea de acces facil spre ele şi câte şi mai câte.

- Pentru câte existau proiecte?

- În diferite stadii pentru toate. Am căzut de acord cu experţii străini pentru opt spitale regionale, cu cea mai mare competenţă pe urgenţă. La sfârşitul mandatului meu erau finalizare şapte licitaţii, cu toate procedurile. Celelalte, în diferite stadii, pentru că unele licitaţii erau contestate, iar pe vremea aceea asta însemna întârzieri.

- Cele şapte puteau începe?

- Puteau, pentru că bugetul pe 2009 cuprindea şi sumele pentru primul an de finanţare a lucrărilor pentru cele şapte spitale. Era momentul în care se negocia semnarea contractelor cu firmele care câştigaseră licitaţiile.

- Şi ce a urmat?

- În februarie 2009 guvernul a pus deoparte bugetul şi a venit cu altul, iar despre spitale nu s-a mai auzit nimic.

Aşadar, în 2008 au început licitaţiile pentru toate aceste amplasamente. 13 spitale au fost scoase la licitaţia de execuţie la cheie. Au fost impuse condiţii exigente pentru firmele care urmau să oferteze construcţia noilor spitale, adică să nu fie încredinţate unor firme de apartament, ci unora cu o carte de vizită impresionantă. În final, ca urmare a unor contestaţii sau neconformităţi ale unor oferte, au fost adjudecate spitalele din Timişoara, Arad, Brăila, Galaţi, Bistriţa, Ploieşti şi Piatra Neamţ. De pildă, spitalul regional Timişoara urma să preia bolnavii din regiunea Vest - Timiş, Arad, Hunedoara, Caraş-Severin. Execuţiile acestora, cu excepţia celui din Galaţi, au fost prevăzute în bugetul Ministerului Sănătăţii. Şi celelalte proiecte au rămas în picioare, pentru acestea fiind necesară doar procedura de achiziţie publică (potrivit OUG 34, contractele se puteau încheia dacă exista o prevedere bugetară care să acopere suma contractată). Ulterior, prin HG 111/21.12.2006 (art. 1, 2 şi 3), Guvernul a dat posibilitatea ca pentru proiectele cu execuţie multianuală să se poată face contractarea fără existenţa în planul bugetar al acelui an a întregii sume, urmând ca restul banilor să se asigure fie de la buget, fie din alte surse de finanţare.

Cei care pretind că de la apariţia Legii sănătăţii pe taxa de viciu s-au strâns aproape trei miliarde euro nu sunt departe de adevăr. Numai că banii destinaţi investiţiilor în spitale au fost deturnaţi. Cu 1,2 miliarde euro se construiau toate spitalele aprobate şi licitate.

7 aprilie 2009: s-a decis, prin adoptarea unui memorandum, CONTINUAREA construirii a 15 spitale regionale de urgenţă, în urma recomandării Băncii Mondiale. „Continuarea" era prea mult spus, pentru că nu începuse nimic, dar era bine ca măcar de atunci să se urnească ceva. Se lăsa impresia că banii veneau de la Banca Mondială. Ministrul Bazac chiar spunea că pentru cele 15 spitale Ministerul Finanţelor va acorda în 2009 credite Ministerului Sănătăţii. Tot în 2009 ni se promitea că „actuala guvernare şi-a propus continuarea programelor de investiţii, prin alocarea unui miliard de euro anual". Noile spitale n-au văzut nici măcar un euro şi ne aflăm la finele anului 2010.

Tot în aprilie 2009 s-a anunţat că guvernul a aprobat programul de investiţii în infrastructura spitalicească şi chiar a enumerat judeţele: Iaşi, Neamţ, Dolj, Timiş, Arad, Prahova, Cluj, Bistriţa-Năsăud, iar în formula parteneriat public-privat - Constanţa, Brăila-Galaţi, Argeş, Bacău, Mureş, Braşov, Bucureşti.

Dvs., stimaţi cititori, aţi auzit să fi început construcţia vreunui spital în aceste localităţi?

Interpelare Anca Boagiu: „Ce se întâmplă cu spitalele promise la aderarea în UE?"

Nu ştim dacă, ajunsă acum în poziţia de ministru (e drept, nu la Sănătate), doamna Anca Boagiu ar mai face o asemenea interpelare în Senat. Am considerat-o curajoasă la vremea ei şi de aceea o reproducem in extenso:

„Interpelarea este adresată domnului Ion Bazac, ministrul Sănătăţii, şi are ca subiect stadiul implementării proiectelor de construcţie a spitalelor regionale.

Înainte de data aderării, respectiv 1 ianuarie 2007, România a transmis Comisiei Europene planurile sale de dezvoltare, Cadrul strategic naţional şi, implicit, programul de dezvoltare regional, care includea şi construcţia a şapte spitale regionale, unul dintre ele fiind preconizat a fi construit chiar în municipiul Bucureşti. Din nefericire, în luna mai a anului 2008, fostul ministru al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, a anunţat că în următorii patru ani se vor construi în România 32 de spitale noi, o investiţie estimată la 2,7 miliarde euro. În acelaşi timp, în Timişoara, Iaşi, Craiova şi Târgu Mureş urmau să fie construite spitale regionale de urgenţă, în timp ce în 18 judeţe urmau să fie construite, până în anul 2012, spitale de urgenţă judeţene. Pe lângă cele patru spitale regionale şi cele 18 judeţene de urgenţă, investiţiile vizau şi 10 spitale municipale, orăşeneşti şi comunale.

De curând aţi anunţat lansarea unui Program de colaborare, până în 2013, cu Banca Mondială, în scopul dezvoltării Strategiei în domeniul sănătăţii şi, punctual, pentru evaluarea necesităţii şi a condiţiilor implementării programului de construcţie şi reabilitare a unor spitale în România, ţinând cont şi de restricţiile bugetare. Având în vedere că Programul Operaţional Regional 2007-2013, în axa 1.2.1, Aria A – «Reabilitarea şi modernizarea infrastructurii pentru serviciile de sănătate», dezvoltat în România, prevede finanţarea din Fondul European de Dezvoltare Regională a «Reabilitării, modernizării şi echipării ambulatoriilor din spitale», dar şi «Modernizarea şi echiparea secţiilor de urgenţă din cadrul spitalelor regionale», am rugămintea să-mi răspundeţi la următoarele întrebări:

Care este stadiul construcţiei spitalelor regionale aprobate în Strategia Ministerului Sănătăţii?

În ce măsură este posibil ca noua strategie – pe care o veţi dezvolta în parteneriatul cu Banca Mondială – să modifice şi lista spitalelor regionale care urmează a fi construite, menţionând aici că ne-am menţine şi angajamentele de dinainte de data aderării, fără a mai gândi doar politic, în campanie electorală?

Care estimaţi ca va fi rata de absorbţie a fondurilor alocate pentru axa 1.2.1, Aria A din Programul Operaţional Regional, având în vedere că alocarea maximă pentru un proiect privind secţiile de urgenţă din spitalele regionale este de 25.000.000 euro? Vă mulţumesc".

Doamna Boagiu avea dreptate. Dacă tot s-a ratat construcţia noilor spitale din banii strânşi pe taxa pe viciu, măcar din cei luaţi cu lopata de la FMI şi UE se puteau edifica.

Acum, Vlădescu vrea

Aşadar, guvernul Tăriceanu a lăsat „la cheie" opt proiecte pentru spitale ultramoderne, inclusiv bani pentru primul an de construcţie. Noii guvernanţi au uitat repede de acest proiect important. Reacţia ministrului de Finanţe Sebastian Vlădescu a fost una umorală: „Eu nu semnez. Este un proiect nociv pentru ţară". Ministrul lovea în Nicolăescu (gurile rele spun că au avut împreună o firmă şi au ajuns la conflict). De fapt, proiectul începuse înainte de ministeriatul lui Nicolăescu. Acum dl Vlădescu recunoaşte că ar fi fost un proiect nemaipomenit pentru România.

Între timp, fondurile strânse din taxa pe viciu şi destinate cu precădere construcţiei de spitale au fost „sifonate", cum se spune. Un control pe această temă ar scoate la suprafaţă deturnări de proporţii. Taxa pe viciu a devenit viciu de folosinţă a banilor publici.

Dacă banii destinaţi noilor spitale au dispărut şi nici bugetul nu mai poate suporta proiectul, firmele care au câştigat licitaţiile mai curând finanţează ele lucrările dacă Ministerul Sănătăţii doreşte cu adevărat să realizeze acest splendid proiect ce ar modifica radical sistemul sanitar. Numai dacă ministerul este partener. Fiind aprobate prin hotărâre de guvern, aceste proiecte de spitale nu pot fi anulate decât tot printr-o hotărâre de guvern. Conform HG 111/2006, sursele de finanţare pot fi asigurate fie de partenerul străin, fie de la buget. Firmele care au câştigat licitaţiile au ţinut blocate garanţii de bună execuţie de volum financiar mare, iar în cazul anulării proiectelor, pot cere dezdăunări de valoare mare, care pot fi imputabile.

Pentru finanţare, antreprenorii au găsit şi soluţii alternative, dacă Guvernul ar dori cu adevărat să se aplece asupra sistemului de sănătate. Modalităţile alternative pentru obţinerea finanţării sunt depistate chiar de către antreprenori.

La noi se tot induc vinovaţii pentru sistemul de sănătate muribund: medicii. Îi dăm înainte cu „plicul", cu plăţile „pe sub masă". Ne oripilăm că frecvent se dau atenţii la doctori pentru un tratament mai bun sau bacşiş la infirmieră. Indiferent câţi medici vom pune la zid, fără o asemenea reţea de spitale nu se va face nimic. Serviciile de sănătate în spitale adevărate reprezintă un drept social al fiecărui român. De aceea, sistemul sanitar românesc avea nevoie de terapie intensivă. Cu asemenea unităţi spitaliceşti noi, practic, sistemul nu era reformat, ci schimbat din temelii. Fiecare leu deturnat înseamnă multe vieţi puse în pericol.

Dacă nu se renunţa la proiect, la această oră pacienţii din România ar fi avut parte de aceleaşi standarde cu ceilalţi europeni. Nu mai ţinem de mult pasul cu tehnologia. Aceste opt spitale ar fi avut dotări mai bune ca multe din Europa, pentru că ar fi fost de ultimă generaţie.

Oricât s-ar dezvolta clinicile particulare, procedurile complexe şi costisitoare rămân tot în grija sectorului public. Sistemul privat nu poate prelua toate problemele de sănătate ale românilor.

Dezinteresul politic faţă de sistemul de sănătate este vizibil, nu şi atenţiile grase care s-ar lua pentru demararea lucrărilor. Uneori indiferenţa ucide, dar în cazul nostru, când totul era pregătit pentru a avea şi noi la această oră măcar opt spitale regionale ca lumea, este vorba de încăpăţânare: nu demarăm nimic până ce firmele care au câştigat licitaţiile nu „mişcă". Proiectele sunt lăsate baltă doar pentru faptul că antreprenorii - firme serioase din Europa - încă nu s-au obişnuit cu obiceiul pământului.

Concluzia: vina este a românilor că se îmbolnăvesc, nu şi a celor care au ratat posibilitatea României de a scoate sistemul sanitar de sub perfuzii.

(preluare din "Ziarul Timpul")

Petre Mihai Băcanu

Sursa: Cotidianul 09.12.2010

Negociatorii FMI şi BM sunt asemănători comisarilor sovietici

Postat pe: 21.04.2015 06:04:14

Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze şi din alte puncte de vedere. Deşi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză şi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată. China, Japonia, Statele Unite şi Germania, naţiuni care îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” – Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010

Nicolae Văcăroiu, fostul premier al României între 1993 şi 1996, face dezvăluiri incendiare despre presiunile infernale pe care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, dar şi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex şi extrem de eficient prin care ţara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să rabde oricât. Vorbeşte şi despre trădare, iar printre rânduri pot fi identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” şi ale politicienilor care stau la coadă nerăbdători să-şi trădeze neamul şi ţara. Acum, când Victor Ponta şi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea şi ultimele resurse ale economiei româneşti - de la Roşia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru şi gaze de şist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul “România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-ţi iubeşti ţara. Fără declaraţii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu inteligenţă şi maximă responsabilitate.

Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI

“FMI şi Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor şapte mari puteri superindustrializate, care deţin peste 56% din pachetul de acţiuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar şi în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una şi aceeaşi, pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziţie, fără să ţină seama de specificul şi de evoluţia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară. Personal, nu cunosc vreo ţară care să fi obţinut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI şi Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situaţia deja critică a celor săraci. În cartea sa «Scandalul şi Ruşinea», editată în 1997, Bertrand Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: «Într-adevăr, câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea sfârşeşte prin a reprezenta o sursă de sărăcie şi de subdezvoltare în contradicţie totală cu însuşi spiritul misiunii sale». Un eveniment semnificativ în ceea ce priveşte «succesul» celor două organisme financiare internaţionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a FMI şi BIRD. Organizaţii neguvernamentale din întreaga lume au organizat în paralel un forum sub lozinca «50 de ani ajung». Toţi participanţii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut «un minut de tăcere» pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI.

Am încercat în acele perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice şi să adoptăm o serie de măsuri convenabile”.

Sinucidere prin cădere economică

“S-a dorit să ni se impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era principala problemă care ni se punea în faţă. Adăugaţi acest procent la căderea de cca. 54% din perioada 1990-1992 şi veţi avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente ale economiei şi coborârea capacităţilor de producţie la o serie de obiective sub pragul de eficienţă. A accepta aşa ceva era echivalent cu o sinucidere, însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaţia? De acord, dar asta în proporţie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie. Însă marea industrie era pur şi simplu propusă spre lichidare.

Într-adevăr, când am preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar şi circa 1800 de societăţi mari şi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei româneşti şi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare ulterioară. (...) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de prelucrare.”

“Să nu exportăm buşteni, ci mobilă”


“De asemenea, interzisesem exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură şi granit, buşteni etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a da posibilitatea producătorilor din ţară (indiferent de forma de proprietate) să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu exportăm buşteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”

Dispute foarte dure şi foarte serioase

“Când, în locul unei scăderi de 15% am propus o creştere, fie şi mică, reprezentanţii FMI şi ai Băncii Mondiale au spus că aşa ceva este practic imposibil, dar eu ştiam că putem şi am demonstrat-o. Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii profesionale, cel puţin la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume Watson, un irlandez. În ţară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.

Rezultatele obţinute au dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare şi capacitatea profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o creştere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 şi nu o cădere de cca. 10% cât era estimarea organismelor financiare internaţionale. Au fost şi alte mici victorii în confruntarea cu reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu 0,5%, în timp ce noi susţineam că vor creşte cu 0,5%. Rezultatul final a condus la creştere a veniturilor cu 0,4%.

Până la urmă, am dobândit un anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă disputa a rămas în cotinuare foarte dură şi foarte serioasă. Să nu vă închipuiţi însă că stăteam şi ne târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânşii la televiziune, aşa cum s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiştii noştri din Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, ministerele economice, iar la primul ministru nu stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aşa cum este normal.”

Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării


“Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care nu-şi pot onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat şi de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ţinea seama de situaţia concretă din ţară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra întregii societăţi, pe termen mediu şi lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaţionale

În 1993, când se purtau aceste discuţii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie îşi închisese porţile (în primii trei ani de după revoluţie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică), agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea alimentaţiei populaţiei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote alarmante (creditul pentru producţie depăşea, în medie, 75% din necesarul de capital circulant) în mare parte şi ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de trei ani. Şi nu uitaţi că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanţi a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI şi Banca Mondială. A continua pe această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil de suportat, declanşarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.

Sigur că aveam alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de organismele financiare internaţionale – pe care le-am pus pe masă în discuţiile purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la 1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea echilibrelor macroeconomice prin creştere economică şi nu prin cădere, aşa cum ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieţelor externe, dezvoltarea sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la crearea PIB.”

Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze

“Am avut discuţii interminabile şi în ceea ce priveşte impunerea unor preţuri la energia electrică şi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem o serie de cheltuieli în preţ ca şi cum am importa energie. De altfel, ceea ce se solicita şi anume un preţ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în economia mondială, era un preţ artifical. Până la urmă, am reuşit să cădem de acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preţul cel mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câţiva ani, să practicăm un tarif mai scăzut la energia electrică şi termică livrată populaţiei, comparativ cu cel suportat de agenţii economici. Oricum, industria, agricultura etc. primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW în prezent în comparaţie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaţa mondială.

Am obţinut deci o serie de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în agricultură reuşisem, după o muncă de selecţie, să reabilităm marile complexe de creştere a porcilor şi a păsărilor şi să reintroducem şi să dezvoltăm sistemul de subvenţii şi prime, desigur în măsura în care ne permiteau resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea comerţului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaşi mecanism cu cel practicat în ţările respective. Am fi ajuns şi noi, spre exemplu, să acordăm producătorilor de carne, de la buget, o subvenţie de 40% din preţ şi o primă de export de 10-15%, aşa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene şi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea potenţialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii alimentaţiei populaţiei la preţuri accesibile; transformarea agriculturii, prin export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care deserveşte agricultura; creşterea substanţială a veniturilor celor care lucrează în această ramură.”

Florin Georgescu: ”Se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile”

“Am privatizat 2800 de unităţi şi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puţine, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creşterea producţiei, a calităţii acesteia în condiţii superioare de profitabilitate. Nu mi-aş fi putut permite în nici un caz să scot la privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an şi să le dau unui investitor strategic. Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiţii de participare a capitalului autohton la acest proces şi prin ofertă publică şi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar la acest exemplu – nu era nevoie de investiţii deosebite, poate de câteva milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. Am realizat că este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naţionalizează pierderile şi se privatizează profiturile».

Mi se cerea atunci – şi iată că după aceea s-a şi realizat – să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naţională.”

Nevoia de guvernanţi puternici, inteligenţi, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieţelor de desfacere

“Este vorba şi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI şi Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare internaţionale fac jocul marilor puteri care deţin pachetul majoritar de acţiuni şi nu ţin seama de condiţiile specifice din fiecare ţară. Aplicarea brutală a unor strategii economico-financiare generale duce automat la o scădere pronunţată pe plan industrial, agricol şi efectele se regăsesc în căderea pieţei interne, pierderea pieţelor externe, ceea ce transformă totul într-o măsură eficace de penetrare a produselor din ţările dezvoltate pe pieţele eliberate. Să nu uităm că la sfârşit de secol XX ne confruntăm cu cel mai aprig şi dureros război – lupta pentru pieţe de desfacere. Lovitura sub centură, pe la spate, face parte, ca ceva normal, din regulile de bază ale acestui război. Cine câştigă? Aproape întotdeauna ţările superindustrializate, căci au de partea lor puternicele corporaţii multinaţionale (urmăriţi fuziunile din ultima vreme) şi bineînţeles organismele financiare internaţionale. Ţie, ca ţară în curs de dezvoltare, aflată în traziţie, ţi se cere să iei măsuri rapide de fărâmiţare a terenurilor agricole, să divizezi societăţile mari în mai multe societăţi, să distrugi sistemele integrate din domeniul energetic, transporturi etc. În aceste condiţii, ai nevoie de guvernanţi puternici, inteligenţi, care aleg cu răbdare calea, nu pentru a câştiga dar cel puţin pentru a nu pierde acest război.”

Trădarea din interior

“România, la începutul lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale şi mai ales pe piaţa privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieşim pe piaţa privată de capital de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda naţională. Era o măsură obligatorie, pe care alţii au realizat-o, fiindcă în acest fel puteam ieşi de sub dependenţa totală de FMI şi Banca Mondială. (...) Am avut discuţii destul de dure cu guvernatorul Băncii Naţionale, discuţii care nu au dat rezultate. Sigur, Banca Naţională n-a spus nu, de altfel o şi ajutasem să poată ieşi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în legătură cu societatea financiară Nomura. Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a deranjat enorm – şi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei discuţii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenţial, reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la Bucureşti. Cineva îl informase că premierul forţează ieşirea pe piaţa privată de capital. L-am întrebat de ce este interesat de această problemă, i-am explicat că rolul său este să-şi vadă de atribuţiile pe care le are, că FMI şi Banca Mondială sunt totuşi bănci internaţionale, unde şi ţara noastră este acţionar şi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul pentru intenţia de a atrage şi alte surse financiare externe. Discuţia s-a închis foarte rapid.

În concluzie, operaţiunea a fost declanşată cu aproape un an de zile întârziere, când am ieşit, într-adevăr, pe piaţa privată de capital pentru prima dată în istorie. Este vorba de piaţa japoneză, piaţa care dispunea de lichidităţi şi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest pas faptul că România obţinuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a ritmurilor ridicate de creştere economică, a stabilităţii macroeconomice realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de ţară bună (BB+), apropiată de cea a Cehiei şi a Poloniei. (...) Aceasta a fost deci a doua acţiune care, cu toată buna mea intenţie şi cu toată activitatea depusă, n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să avem până în 1996 cel puţin patru, cinci ieşiri pe piaţa privată de capital, să avem cinci-şase miliarde de dolari de pe această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în 1997, am devenit din nou dependenţi aproape în exclusivitate de FMI şi Banca Mondială.”

„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”

“Când am preluat guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar şi, mai mult decât atât, peste 1400 de societăţi şi regii se aflau în pierdere. La sfârşitul mandatului meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a programelor de restructurare.

Dacă aş fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunţate în anul 1997 şi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur şi simplu, ca toate aceste societăţi şi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să funcţioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaţa externă, să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaţiei, să fim condamnaţi să ne transformăm într-o ţară puternic importatoare de absolut orice.

Ar fi fost o tragedie naţională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaţia de a nu mai putea plăti, chiar şi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia, Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la şase luni de zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru cultură, pentru cercetarea ştiinşifică.”

Privatizare la doi lei

“Asemenea gafe nu se pot face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor iniţiative au fost şi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care urmăresc eliminarea concurenţilor de pe piaţa externă şi penetrarea pe piaţa internă a României, şi în al doilea rând cele interne prin realizarea de venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare, respectiv la un preţ mult mai scăzut decât cel real.

(...)Şi acum apare şi reaua intenţie, fiindcă în paralel cu desfiinţarea societăţii Promex Brăila, care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maşini agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de dolari, desigur cu garanţia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până în 1989, peste 60% din producţia de aici era livrată la export, iar excavatoarele şi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.

Cum poţi, deci, să iei decizia de desfiinţare a unei astfel de societăţi numai fiindcă ţi-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială şi în acelaşi timp să vorbeşti despre buna ta credinţă? Vreţi ca FMI şi Banca Mondială să ţină cu România, sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acţionari?”

Devalorizarea teribilă a leului şi majorarea explozivă a dobânzilor, mijloacele falimentării

“La începutul anului 1997, Guvernul şi Banca Naţională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500 lei/USD şi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an, măsuri care au provocat punerea în situaţia de a falimenta a majorităţii societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate. Efectul s-a regăsit în căderea serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul Finanţelor să emită pe bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaşe, chiar şi de 400%. Sigur că în atare situaţie băncile comerciale au redus operaţiunile de creditare a economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai mari. Şi iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997, datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.

Şi acum să discutăm despre o a doua acuzaţie. S-a spus că eu am ţinut cursul de schimb pe loc. Absurd, fiindcă Banca Naţională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această devalorizare masivă – şi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca Naţională în înţelegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe posibile ale actualei guvernări.”

Desfiinţarea rezervei strategice de grâu

“În 1997 s-a realizat o producţie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai avut cum să-şi achite datoriile.

De ce nu s-au mai vândut cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinţat practic rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe butuci. Concret, rezerva de grâu a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea populaţiei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaţii, război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.

Au fost presiuni externe şi asupra mea, în 1993, şi m-am opus categoric să desfiinţez rezerva strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaşi o trăsesem, ca să spun aşa, pe pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan şi m-am văzut în situaţia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaţiei şi de a apela la marii exportatori, adică la Canada, Franţa etc. Preţul la grâu era atunci 115-120 dolari, dar ştiind că am nevoie au crescut imediat preţul la 175 de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în tranziţie.”

Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui

“La bănci, unde profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile şi sunt lăsate în faliment. Iată un exemplu clar de cum se acţionează faţă de interesele României.

Unii au spus că mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcţiune, chiar în mod brutal, iar piaţa va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am putea reuşi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de ani? Ne-ar trebui 60?

Cert este că o industrie nu se construieşte în cinci ani sau într-un deceniu.

Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători, care domină astăzi piaţa mondială şi care să nu se confrunte periodic cu supraproducţia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaţia când ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducţie? Şi dacă ar fi cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui acest lucru? ”

România – colonie corporatistă internaţională

“Noi suntem în situaţia ca într-un an-doi să avem raportul despre care vorbeam răsturnat şi să avem 60-65% investitori străini care vor deţine puterea economică şi numai 35-40% capital autohton şi aceasta doar în întreprinderile mici şi mijlocii. În acel moment putem spune că România va pierde independenţa economică cu toate implicaţiile ce decurg. Trebuie să pornim de la faptul că noi am moştenit o economie centralizată, o economie în care totul era proprietate publică a acestor 23 de milioane de locuitori. Oamenii care au muncit, au stat în frig, au răbdat de foame sunt cei care au creat, cu suferinţa lor, tot ce s-a creat. Nu poţi să bagi capul în nisip şi să le spui acestor oameni că nu te interesează ceea ce au construit, că te-ai decis să vinzi totul către oamenii de afaceri străini, deci să nu dai nici o şansă capitalului autohton, nici măcar la societăţile comerciale cu profit. Să fim clari şi corecţi, cine deţine puterea economică, controlează întreaga societate românească.

Nu poţi, de asemenea, să le spui că 1% vor deţine bogăţiile României, iar cei care au muncit pe acest pământ românesc nu au altă şansă decât să muncească în continuare pentru profitul altora şi să trăiască, cel puţin o bună perioadă de vreme, mai rău decât pe timpul lui Ceauşescu. Nu poţi să provoci dintr-odată o asemenea suferinţă populaţiei cel puţin pentru motivul că efectul va fi dezastruos şi imediat. Ne putem afla în situaţa unei destabilizări totale, când nu se va mai putea aplica nici un fel de reformă în România, nici graduală, nici de şoc. Iar remediul unei asemenea situaţii nu ar putea fi altul decât reinstaurarea dictaturii, ori eu cred că nimeni nu îşi doreşte aşa ceva. Iată că situaţia poate deveni foarte gravă dacă analizăm posibilele evoluţii în timp. Permanent trebuie să ne gândim să nu pierdem autonomia economică a ţării, să nu ne transformăm într-o colonie corporatistă internaţională în aşa fel încât generaţiile care vin după noi să înceapă lupta pentru independenţă, să declanşeze un nou război, de data aceasta politic şi economic, pentru independenţa României.”

De la construcţia de avioane la spătare pentru Mercedes

“Vă întreb, la ce ar folosi la un moment dat chiar dacă vor veni în România câteva miliarde de dolari, dacă populaţia e slăbită, bolnavă, lipsită de mândrie naţională, lipsită de speranţă? Reconstruirea unei societăţi moderne ar dura extrem de mult, poate câteva generaţii. Şi în această perioadă nu putem realiza acea pătură mijlocie, întreprinzătorii mici şi mijlocii? Pe cine să deservească aceste întreprinderi mici şi mijlocii? Să facă un spătar de lemn pentru Mercedes, aşa cum se face la Codlea? Dacă considerăm că asta va fi industria de viitor a României, industrie care produce astăzi elicoptere şi avioane, nave etc., atunci nu mai avem ce discuta. (...) Pierderea autonomiei economice ar crea probleme serioase în ceea ce priveşte păstrarea statului naţional unitar român, care este primul principiu al Constituţiei.”

Industria şi agricultura, pe butuci

“Ceea ce se întâmplă acum este întru totul asemănător cu ceea ce s-a întâmplat cu CAP-urile. Aduceţi-vă aminte că în 48 de ore s-a distrus tot, o întreagă avuţie naţională, s-au distrus grajduri, s-au împărţit animale, s-au scos din funcţiune utilaje, sisteme de irigaţii. S-a mai refăcut ceva în agricultură? S-ar mai putea reface ceva în industrie după ce ea ar fi complet distrusă?

Eu, indiferent ce mi s-ar spune că se doreşte, nu pot fi de acord cu o politică prin care vând fier vechi din România, vând blocuri de marmură din România, vând lemn brut, totul fiind de vânzare, cât mai liber, iar noi terminăm cu fabricile de mobilă, cu fabricile de prelucrare a blocurilor de marmură şi cu metalurgia românească.”

Plan Marshall, nu para-ndărăt prin „asistenţă tehnică”

“Economia de piaţă din ţările dezvoltate s-a construit în timp, până a ajuns la performanţă, şi a început să funcţioneze când au fost puse în aplicare cu o rigoare extraordinară două instrumente şi anume hotărârea de a face cea mai puternică lege din contractul dintre părţi (orice întârziere în respectarea contractelor însemnând amenzi şi penalităţi extrem de dure) şi, în al doilea rând, când s-au dat puteri depline poliţiei fiscale şi orice încălcare a disciplinei fiscale a fost sancţionată foarte dur, cu închisoarea.

În momentul când au fost puse la punct aceste două instrumente, abia atunci a început să funcţioneze cum trebuie economia capitalistă.

În ţările europene avansate, după ce s-a ajuns la performanţă economică, având, fireşte, în spate un Plan Marshall, nu o asistenţă tehnică în care banii se întorc la cei care ni-i dau, ci o finanţare directă, nerambursabilă, aşadar după ce s-a construit o economie dezvoltată, s-a pus accentul pe fiscalitate, cum este în Suedia, unde fiscalitatea este de 55%, faţă de 32% în România şi astfel s-a ajuns la o redistribuire care să asigure pacea socială şi stabilitatea iar cei care fac afaceri să nu fie tulburaţi de cei care nu au ce mânca şi trebuie să fure sau să provoace acte din ce în ce mai perturbatoare pentru societate.”

Agricultura, obligatoriu bine dezvoltată

“Deci, să aducem în ţară valută şi cu ea să realizăm modernizarea, retehnologizarea, astfel încât să ajungem, spre 2005-2010, la o industrie care să fie cât de cât competitivă, la o agricultură obligatoriu bine dezvoltată, fiindcă aici este punctul cel mai sensibil al competiţiei cu ţările UE, competiţie în care dacă nu ne putem angaja, atunci murim. Iar în acest timp să acţionăm pentru pregătirea noilor generaţii în domeniul informaţional, ceea ce începe cu dotarea şi pregătirea din şcoli.”

S-au acceptat toate condiţiile impuse de FMI

“Am spus că trebuie renegociate acordurile cu FMI şi Banca Mondială, fiindcă multe din măsurile înscrise în aceste acorduri ne conduc spre prăpastie şi s-a spus da (de către premierul Radu Vasile – n. red.), se vor renegocia, dar deocamdată lucrurile au rămas la fel. Programul economic este la ora actuală alcătuit din tot felul de principii generale care nu servesc la nimic, luate toate din respectivele acorduri şi astfel circa 80% din măsurile programului Guvernului Radu Vasile le găsim în programele ASAL şi FESAL, cu toate că se spune că sunt programe pur româneşti.

Din păcate, în februarie 1997, o dată cu sosirea misiunilor FMI şi Băncii Mondiale, guvernanţii s-au grăbit nepermis de mult (practic, nu au negociat), şi au acceptat toate condiţiile impuse de aceste organisme internaţionale. Le găsiţi în detaliu în memorandumul semnat cu FMI şi în acordurile ASAL şi FESAL semnate cu Banca Mondială. (...) Efectul îl scontam, fiindcă în aceste acorduri am regăsit în mare parte condiţiile care se încercase să mi se impună în 1993. Am regăsit şi unele condiţii cum ar fi aceea, esenţială, că refacerea echlibrului macroeconomic trebuie să se facă prin cădere economică şi nu prin creştere. S-au acceptat condiţii noi, cum ar fi privatizarea prin lichidare, pentru ca apoi să se spună că a fost o greşeală de traducere, că era vorba de privatizare sau lichidare. S-a stipulat chiar şi un număr exact de societăţi care trebuie lichidate, fără ca în prealabil să se facă o analiză de fond a fiecărui caz în parte.”

Victor Ciorbea a fost umilit

”Pentru mine a fost o surpriză neplăcută (când premierul Victor Ciorbea a prezentat noul program de guvernare în faţa televizoarelor fiind însoţit de reprezentanţii organismelor financiare internaţionale – n.red.) şi am considerat că primul ministru a fost umilit, mai precis s-a pus în situaţia de a fi umilit. Nu este admisibil ca şeful executivului unei ţări, nu contează care este acea ţară, să iasă braţ la braţ cu nişte funcţionari ai unor organisme financiare internaţionale la o conferinţă de presă. Este nefiresc şi nu am auzit să se fi întâmplat un caz similar în alt colţ al lumii.”

Ordonanţe şi decizii de proastă calitate

“(…) Membrii Guvernului (Ciorbea – n. red.) au început să nu mai consulte specialiştii, care de o viaţă întreagă studiau problemele din domeniul lor, ci pur şi simplu să se întâlnească ei între ei şi să ia decizii, emiţând ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă «pe picior>, cum se spune, ordonanţe şi decizii de proastă calitate. Iar după semnarea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială, au început pur şi simplu să le pună în aplicare, măsură cu măsură, fără măcar a consulta specialiştii din ministere cu privire la efectele asupra economiei şi societăţii româneşti în ansamblul ei.”

UE, împotriva grâului românesc

“La aceasta s-a adăugat şi măsura stipulată în acordul cu Banca Mondială de desfiinţare a rezervei strategice de grâu. De la două milioane de tone de grâu s-a ajuns la 350 de mii de tone, care înseamnă consumul pentru panificaţie de circa o lună, o lună şi jumătate. Această măsură a fost forţată nu numai de Banca Mondială ci şi de UE, datorită faptului că grâul este unul dintre produsele de bază care circulă în economie, face obiectul exportului, iar UE se confruntă cu excedente la grâu, ca şi Canada ori SUA, ţări interesate să pătrundă cu livrări de grâu şi pe piaţa românească. Dădeam primele şi subvenţiile cu condiţia ca 40% din producţie să o contracteze cu statul şi să preluăm grâul la rezerva strategică, acolo unde nu putea aduce decât grâu de calitate.”

„Am exportat lemn în disperare”

“Pentru a se suplini această cădere a producţiei prelucrate, s-au dat o serie de ordonanţe care ne-au surprins. S-a liberalizat exportul pentru lemnul pe picior, am început să exportăm buşteni, ceea ce a făcut ca preţul să explodeze şi fabricile de prelucrare a lemnului să fie puse pe butuci. Deci, am început să exportăm lemn oarecum în disperare, nu a fost tras nici măcar în cherestea sau în parchete, nu s-a urmat nici cel puţin al doilea ciclu de valorificare. Am început să exportăm fără limită fier vechi sau blocuri de marmură, în condiţiile în care avem şase, şapte fabrici private de prelucrare a marmurii care au adus instalaţii ultramoderne în valoare de zeci de milioane de dolari pentru tăierea blocurilor de marmură în plăci, crescând gradul de valorificare de la unu la patru.

Adăugaţi la toate acestea politicile comerciale şi politicile în domeniul vamal care ne-au descumpănit o dată în plus. Ne-am trezit peste noapte cu o serie de măsuri, dintre care unele, sunt convins, deservesc o serie de interese de grup, prin care se produc modificări ale nivelului taxelor vamale, reduceri masive care au lăsat fără protecţie industria naţională, agricultura, zootehnia şi toate acestea în condiţiile în care aveam un acord semnat cu UE care ne permitea să avem taxe vamale ridicate până în 2002, când aceste taxe trebuiau reduse.

Efectul nu este altul decât prăbuşirea sectoarelor respective din economie, mergând până la lichidare, până la închidere.

Au fost şi cazuri de-a dreptul hilare, cum ar fi exemplul pe care l-am discutat deja privitor la introducerea taxelor vamale la importul de bumbac, în condiţiile în care România nu produce bumbac. Deci, se reduce sau se desfiinţează taxele vamale la lână, în condiţiile în care avem lână în ţară şi se măresc la bumbac, pe care nu-l producem, ceea ce pur şi simplu, ca observator al acestor fenomene, te poate pune serios pe gânduri.

Pot eu să spun că aceste măsuri sunt luate din nepricepere? S-a venit cu argumentul că nu s-a făcut altceva decât să fie aplicat acordul de asociere cu UE semnat pe timpul Guvernului Văcăroiu. Dar operaţiunile au fost făcute înainte de termen şi, în al doilea rând, în contextul în care s-au acceptat măsuri de cădere economică trebuia imediat să se treacă la renegocierea acestui acord fiindcă nu mai corespundeau termenele, trebuia mărit intervalul de protecţie a economiei româneşti. Renegocierea trebuia făcută cu atât mai mult cu cât nu facem parte din rândurile ţărilor care au fost acceptate pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.”

“Nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor”

“Reprezentanţii FMI vin cu lecţia bine învăţată de acasă şi pentru orice abatere cer aprobarea conducerii FMI. (...) E greu să-ţi dai seama de tot ceea ce gândesc, dar cred că în mare parte nici reprezentanţii FMI în România nu cred în reuşita programului lor, pentru simplul motiv că programele FMI nu au dat rezultate în nici o ţară, cel puţin până la ora actuală. De altfel, în ultimii ani aceste organisme financiare internaţionale sunt supuse unor critici din ce în ce mai acerbe ale unor specialişti de marcă în probleme de economie mondială. Tot mai mulţi coloşi ai gândirii economice critică aceste politici şi practici ale FMI de a impune o matrice unică, foarte bună teoretic, pentru toate ţările aflate în tranziţie. Este ca şi cum ai trata un bolnav, indiferent de boala lui, numai cu aspirine. Sau nu, ar fi bine dacă ar fi un tratate numai cu aspirine, dar e vorba de un tratament chirurgical, se taie şi după ce te-a tăiat şi ţi-a scos câteva organe, constată că acele organe sunt sănătoase.

Repet afirmaţia că nu trebuie uitat pe cine reprezintă FMI, că acest organism este, în fond, o bancă ai cărei acţionari majoritari sunt marile puteri industrializate care nu au şi nu vor avea niciodată interes să-şi creeze concurenţi pe anumite pieţe printre ţările în curs de dezvoltare. Aceşti reprezentanţi ai FMI sunt bine instruiţi înainte de a pleca în misiunile lor. Pe ei nu-i interesează condiţiile concrete din ţările unde sunt trimişi iar mandatul lor este limitat, vrei să faci ceea ce-ţi cere, bine, nu vrei, pleacă acasă, se mai discută... şi aşa mai departe.

Duritatea acestor negocieri este mare, având în vedere jocul de interese, iar până la urmă totul depinde de măsura în care ai forţa şi pregătirea să-l ţii în corzi, fireşte, nu la nivel de prim ministru, ci la nivelul specialiştilor, al Băncii Naţionale. Specialiştii trebuind să aibă şi pricepere şi forţă şi, mai ales, să aibă dorinţa de a lupta pentru ţară, nu plăcerea de a face pe gustul FMI.”

FMI nu-şi asumă eşecurile

“Este de ştiut că nici FMI şi nici Banca Mondială nu-şi asumă responsabilitatea în caz de eşec. De fiecare dată, reprezentanţii acestor organisme internaţionale declară public (după ce ai acceptat măsurile cerute, în caz contrar eşti ameninţat cu ruperea relaţiilor) că programul de măsuri este al guvernului şi deci toată responsabilitatea este a lui. Este însă la fel de adevărat că atunci când în negocieri vii cu argumente solide, ai câştig de cauză în faţa FMI şi a Băncii Mondiale. (…) Când misiunea FMI se loveşte de argumente puternice, cedează. Nu uitaţi că premierul Ciorbea a avut un mare avantaj, acela de a fi avut la îndemână o serie de acorduri încheiate de noi cu FMI şi Banca Mondială, acorduri în care o serie de măsuri impuse până în 1992 au fost apoi eliminate.”

România, dependentă total de FMI

“Nerespectarea unor prevederi (din acordurile încheiate în 1997 – n. red.) ar însemna o ruptură totală cu FMI şi Banca Mondială, ceea ce ar fi o mare greşeală. Au fost ţări care şi-au permis acest lucru, dar numai după ce au avut o serie de surse financiare atrase de pe piaţa privată de capital. Ori, ceea ce am început noi în 1996, prin ieşirea pe piaţa privată de capital şi în Japonia şi în Europa şi în SUA, s-a blocat o dată cu căderea economiei în 1997, o dată cu creşterea riscului de ţară. Am rămas astfel descoperiţi şi acum singura noastră sursă este FMI şi Banca Mondială, am devenit în totalitate dependenţi de aceste organisme.

Este suficient ca aceşti comisari financiari ai marilor puteri să dea un semnal negativ pentru a nu mai avea acces pe piaţa mondială de capital.”

“Am îngenuncheat şi facem sluj”

“Nimeni nu ne vrea binele, precum nimeni nu ne vrea răul, ci îşi urmăreşte binele propriu. Important este ca noi înşine să ne dorim binele şi când am discutat despre relaţiile noastre cu FMI şi Banca Mondială nu am dorit să culpabilizez aceste organisme, ci să demonstrez că nu ele greşesc, ci noi greşim. Acum, însă, am impresia că am îngenuncheat, că ascultăm prea uşor o serie de sfaturi, că indiferent cine ne spune ceva noi punem imdeiat în aplicare.

(...) Ne-am umilit şi m-a durut, ca fost prim ministru, dar şi ca cetăţean, să văd cum facem sluj pe la diferite mărimi. Şi îmi pare rău de faptul că mari specialişti ai ţării, mari personalităţi ale culturii, economiei etc., care înţeleg foarte bine ce se întâmplă la această oră în România, nu au curaj să-şi exprime opiniile de teamă. Imediat ce spune cineva un cuvânt împotriva unei măsuri cuprinse într-un acord financiar internaţional, imediat este catalogat drept conservator, comunist, antireformator, ceea ce provoacă o stare generală de frică.

Cred că este timpul ca specialiştii să nu se mai teamă, să ridice problemele, să spună ce gândesc, la televiziune, în presă, la întâlnirile cu politicienii, să arate efectele care se produc, să spună ce se întâmplă cu ţara, să vină cu idei, soluţii, să se bată pentru ele.

Este momentul să înţelegem că am înlocuit frica totalitară, ceauşistă, printr-o altă frică, la fel de dăunătoare pentru destinul naţional.

Dacă nu vom înţelege asta, înseamnă că ne merităm soarta.”

Sursa: Cotidianul 12.09.2013

Asasinii economici ai României. Ce-i leagă pe Traian Băsescu, Jeffrey Franks, Sorin Blejnar şi blonda lui Boc?

Postat pe: 02.02.2015 06:02:03

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 14 februarie 2012

Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă

Domnul Ion Stan:

"Asasinii economici ai României. Ce-i (Cine-i) leagă pe Traian Băsescu, Jeffrey Franks, Sorin Blejnar şi «blonda lui Boc»?"

Nu o singură dată, ci repetat, guvernul bicefal Băsescu-Boc a fost atenţionat de organismele Uniunii Europene pentru inadvertenţe, omisiuni şi neclarităţi în raportările statistice periodice. lată că momentul adevărului a sosit. Puterea de la Bucureşti este cel puţin complice la o manoperă sistemică de falsificare a indicatorilor macroeconomici, care a împins la decizii politice greşite, ale căror efecte sunt trădarea de ţară, în varianta subminării economice şi a ştirbirii suveranităţii şi independenţei politice, urmare a aservirii faţă de organizaţii străine.

Deşi anticipăm lipsa voinţei politice de a scoate adevărul la lumina legii, este bine să se ştie că faptele ce urmează pot fi cuantificate penal cu detenţia pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Ce ne spun faptele ?

Din vremurile în care se negocia şi semna, pe bază de mită, aderarea şi integrarea României în familia euro-atlantică, datele macroeconomice ale României au fost sistematic falsificate.

Astfel, la momentul actual, anul 2012, diferenţa dintre datele macroeconomice reale şi cele făcute oficial publice (după "prelucrarea" de către Banca Naţională a României, Ministerul Finanţelor Publice, Institutul Naţional de Statistică, Comisia Naţională de Prognoză) a ajuns, pe calea adâncirii diferenţei, menţinută în mod voit, dintre capacitatea administrativă macroeconomică şi capacitatea de evoluţie a economiei reale şi pe calea efectelor dezvoltării economiei reale, la dimensiuni considerabile. Datele privind produsul industrial brut sunt subevaluate cu circa 20 la sută (PIB real = PIB comunicat public + 20%).

Aceasta subevaluare a datelor economiei reale a fost necesară pentru a se demonstra, pe bază de date false, că România are nevoie de împrumuturi internaţionale.

Manopera prelucrării statistice frauduloase a fost realizată în cadrul unei strategii integrate pe care "asasinii economici" - în cazul României, Jeffrey Franks şi predecesorii săi - au aplicat-o la nivel global. Coordonatorii strategiei sunt marii anonimi din spatele Fondului Monetar Internaţional, având ca executanţi agenţii ocultei financiare din fiecare ţară, plasaţi la conducerea instituţiilor macroeconomice, respectiv persoane cumpărate, relativ ieftin, cu funcţii, bani şi alte avantaje.

Aplicarea unui astfel de plan de asasinare economică a fost favorizată de elemente pe care FMI le-a identificat în România şi valorificat ca atare: lipsa unor strategii economice viabile; incapacitate administrativă (instituţională şi legislativă); corupţie în proporţii de subminare a economiei naţionale.

Pe baza acestor date false, FMI a elaborat ofertele de finanţare (însoţite de condiţii economice dure care ţinteau, de fapt, achiziţionarea, la preţuri derizorii, a activelor economice de importanţă naţională), acceptate imediat de agenţii din centrele naţionale de decizie economică şi politică naţională.

Menţionăm că FMI are nevoie şi de datele reale, cu titlul de "date de uz intern" şi pentru aceasta a apelat la o reţea de furnizare: economişti, şefi ai băncilor, persoane din staff-ul primului-ministru, Consiliului Naţional Fiscal, Institutului Naţional de Statistică.

Unele dintre instituţiile cărora li s-au solicitat, în acest mod neoficial, datele reale, nu au putut răspunde la respectivele solicitări pentru simplul fapt că, în condiţiile instituţionalizării prelucrărilor statistice false, practic nu au avut acces la datele adevărate. În aceste condiţii, şeful delegaţiei FMI, Jeffrey Franks, a luat legătura, cu acceptul lui Traian Băsescu, cu şeful ANAF, Sorin Blejnar pentru a preleva datele reale direct din bilanţuri.

Sursele noastre ne-au comunicat faptul că existenţa unei interceptări "accidentale" a posturilor telefonice cu numerele 0728.666.063 şi 0741.239.082 ori accesarea bazelor de date ale operatorilor reţelelor respective de telefonie ar putea furniza dovezi irefutabile privind funcţionarea sistemului descris. Mai mult, am avea şi surpriza de a constata că şi "blonda lui Emil Boc" este integrată comandoului asasinilor economici ai României.

O altă menţiune importantă, care se impune, este aceea că, de regulă, şefii instituţiilor menţionate nu sunt direct angajaţi, ci câte unul-doi colaboratori apropiaţi acestora. Un vicepreşedinte de la Institutul Naţional de Statistică nu a acceptat iniţial să intre în reţeaua agenţilor informaţi. Urmările imediate au fost presiunile şi ameninţările cu demiterea, dacă nu consimte la furnizarea informaţiilor solicitate.

În loc de concluzii. În condiţiile utilizării datelor macroeconomice reale şi ale elaborării şi execuţiei corecte şi responsabile a bugetului naţional, România nu ar fi avut nevoie de împrumuturile FMI, sau în nici un caz în cuantumul în care au fost atrase.

Din acest moment al anului 2012, când România trebuie să ramburseze către FMI 1,2 miliarde euro, începe lungul şir al anilor de scadenţă, care vor îngropa şi mai mult economia românească, fapt ce atrage atenţia asupra necesarului de soluţii macroeconomice punctualizate pentru depăşirea marilor dificultăţi ale anilor de scadenţă.

Având în vedere că FMI a debutat ca un fond mutual internaţional şi statele participante îşi cer drepturile, iar această misiune instituţională a fost ulterior denaturată, se pune întrebarea dacă la nivelul conducerii FMI sunt cunoscute acţiunile lui Jeffrey Franks şi cui servesc ele.

Sursa: Camera Deputaţilor

Agentul israelian Elena Udrea

Postat pe: 30.01.2015 01:01:43

Ex-consiliera prezidenţială de suflet a lui Traian Băsescu, Elena Udrea, s-a dovedit a fi, începând din anul 2005, avanpostul cel mai înaintat al lui Alexandru Bittner în noile structuri de putere de la Bucureşti, individ care nu s-a sfiit să recunoască în emisiunea lui Robert Turcescu că, fiind etnic evreu, cu cetăţenie americană şi mason, este şi un apropiat colaborator al Mossad-ului în România. Aşa se face că nu mai pare deloc întâmplător faptul că Ion Cristoiu o asocia pe Elena Udrea, cea strecurată în culisele puterii, cu figura unui agent israelian: 15 septembrie 1982. Armata israeliană intră în Beirutul de Vest. Cu misiunea expresă de a scoate din ascunzători şi a aresta pe toţi militanţii palestinieni ai lui Yasser Arafat, mulţi dintre ei activînd sub acoperire. Pe Hamra, artera occidentală a capitalei libaneze, înaintează cu viteză redusă o coloană de tancuri israeliene. De-a lungul trotuarelor, păşesc infanterişti cu degetul pe trăgaci. Din când în când, coloana se opreşte şi, de pe unul dintre tancuri, un ofiţer israelian de contrainformaţii, cu un carneţel în mână, striga printr-o portavoce: Abdul, apartamentul 10, etajul 5, imobilul numărul 120, coboară! Din clădire, coboară numitul Abdul, militant palestinian sub acoperire. E arestat, urcat în camion şi trimis în lagăr.

Paşnicii locuitori ai zonei Hamra sunt uluiţi. Recunosc în ofiţerul de tanc, îmbrăcat în uniforma armatei israeliene, pe Abu Rish, cel căruia până nu de mult îi spuneau, amuzându-se grozav, „nebunul cu clopoţei”. Cu un an în urmă, în zonă se pripăşise un bărbat la vreo 35 de ani, cu priviri rătăcite. În laţele netunse purta pene şi panglici colorate, iar la gât, o salbă de clopoţei, îşi făcuse pe un maidan un adăpost din lădiţe şi cartoane, în faţa căruia răsfoia de la coadă la cap, ca orice om cu minţile rătăcite, câte o revistă veche, cu poze colorate. Trăia din pomenile locuitorilor şi ale ofiţerilor de la comandamentul sirian al Forţei Arabe de descurajare, adăpostit într-un hotel din zonă. Nebunul cu clopoţei era ofiţer al Serviciului Secret al Armatei israeliene! Fusese trimis sub acoperire în Beirutul de Vest ca să afle pe militanţii palestinieni ascunşi sub identităţi libaneze...”.

Elena Udrea, cunoscută în 2005 şi ca „blonda de la Golden Blitz“, a fost timp de 10 luni, cât timp îndeplinise postul de şef al Cancelariei prezidenţiale pe lângă Traian Băsescu, întruchiparea vampei prostuţe: fuste strâmte şi scurte în culori ţipătoare, decolteul cel mai larg, un „aer zurliu de femeiuşcă zăpăcită”, mai tot timpul veselă şi fierbinte.

Ea şi-a dat această mască jos abia când, la finele lui octombrie 2005, în urma unui imens scandal de presă a trebuit să demisioneze după 10 luni de activitate, în care a avut pe mână toate informaţiile secrete ale României, provenite de la serviciile de informaţii, prin rapoartele ce ajungeau zilnic şi în mâinile ei. De aceea, aprecia dl. Cristoiu, şocul publicului „a fost asemănător cu cel al libanezilor când au descoperit că ofiţerul israelian atât de sever nu era altul decât nebunul cu clopoţei care i-a făcut să râdă timp de un an şi ceva” (Timp de 10 luni, cât a stat la Cotroceni, Elenei Udrea i s-au reproşat de către toată lumea, toaletele sale provocatoare, năstruşniciile din apariţiile publice. Nu  numai o femeie în toată firea, având experienţa a 7 ani de avocatură de succes, dar şi un copil de grădiniţă, ar fi sfârşit prin a se conforma standardelor minime de vestimentaţie şi comportament. De ce n-a făcut-o Elena Udrea? E o întrebare cu atât mai normală, cu cât... când nu mai lucra la Cotroceni, şi deci se putea da în stambă cât voia, a dovedit că poate fi şi altfel decât „blonda Golden Blitz”. Să ne dea un răspuns posibil fascinanta poveste a „nebunul” clopoţei?” (Ion Cristoiu, Cine e cu adevărat blonda de la Golden Blitz? În J.N.)

Peste două capitole vom prezenta anvergura legăturilor Bittner -Udrea & Comp., despre care familia Cocoş-Udrea spunea că aparţin perioadei dinaintea anului 2004, când ea a devenit o apropiată a lui Traian Băsescu. S-a dovedit a fi o minciună, iar dovada a făcut-o un ziar de scandal. Astfel, ziarul „Cancan“ a publicat în 19.04.2007 fotografiile unei întâlniri recente dintre soţul Elenei Udrea şi Bittner, cu următorul comentariu: „ce a făcut soţul Elenei Udrea, ieri...? Dorin Cocoş, soţul Elenei, a avut o discuţie foarte aprinsă la prima oră a dimineţii, dar nu cu soţia. Ci cu afaceristul Alexandru Bittner, în discretul restaurant Parco del Principi, în Herăstrău. Din câte se pare, tema discuţiei a fostul modul în care dezvăluirile s-ar putea răsfrânge grav asupra cercului de interese... specializat în tunurile de proporţii, imobiliare şi nu numai, care au propulsat-o pe Elena Udrea în ultimii 3 ani, ca vârf de lance în deschiderea uşilor înalte”.

Un asociat ocult al afacerilor Bittner-Cocoş este şi cel mai important lider al comunităţii evreieşti din România, José Iacobescu. Totodată şef al ordinului masonic evreiesc B’nai B’rith pe România (ca şi în conducerile centrale din Europa şi din SUA ale B’nai B’rith), Iacobescu este şi vicepreşedinte al Camerei de Comerţ a României. În combinaţiile Bittner-Cocoş, José Iacobescu apărea ca asociat cu aceştia în firmele Dalli Exim SRL (celebra companie ce a preluat concesiunea parcărilor din Bucureşti), Centrul de Asistenţă Medicală SA (firmă celebră pentru afacerea concesionării eliberării certificatelor medicale pentru muncitorii români care pleacă în străinătate), Telemedica SA, CTFM SA ş.a. În ceea ce o priveşte pe Elena Udrea, legăturile ei cu interesele israeliene s-au realizat nu doar prin „mafia lui Bittner”, dar, fapt mai puţin cunoscut, şi prin aceea a lui Arin Stănescu (alias Ariel Şalev, ca evreu), „lichidatorul” din spatele mai multor lideri ai Partidului Naţional Liberal (în frunte cu Valeriu Stoica), fapt ce explică „intrarea ei în politică”, în anul 2004, tocmai la acest partid.

CORNEL-DAN NICULAE

Sursa: Tricolorul

Mugur Isărescu în faţa cui răspunde?

Postat pe: 29.01.2015 01:01:58

Rezerva de aur a Băncii Naționale a fost scoasă din Țară!

OARE CINE I-A APROBAT ACEASTA OPERATIUNE…???????

În 1999, când guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu, România „ajunsese în pragul dezastrului”, având datorii şi o lamentabilă rezervă valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA).

Din acelaşi an însă, guvernanţii demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate împrumuturi. Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar şi cam poet (îşi publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Traian Băsescu, secondat de Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să returneze datoriile.

O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale româneşti era anexată acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le „restructureze” (să concedieze majoritatea salariaţilor) şi să le vândă (privatizeze) sau să le lichideze. Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru al României, demara în iulie 1999, angajamentele faţă de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română (a se vedea capitolul

Odată ce s-a văzut premier, Isărescu mai vrea doar preşedinţia ţării). În cadrul acestor acorduri PSAL a fost modificată Legea privatizării băncilor, toate fiind vândute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost restructurat (abia scăpând de privatizare).

Privatizările care au urmat nici nu s-au mai încurcat în respectarea legii, grija guvernanţilor, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească anchetele juridico-penale -atunci când se făceau – şi să urgenteze vânzările, adesea clientelare. Tot de acum au început a se crea şi rezervele valutare ale României, căci instituţiile internaţionale au condiţionat România, pentru a o împrumuta, de a nu cheltui decât o mică parte din bani, restul trebuind tezaurizaţi.

Tot astfel, condiţionat, au fost acordate României şi împrumuturile de la FMI, venite după 2008, când economia României s-a prăbuşit o dată cu declanşarea crizei mondiale. La prima vedere, nu ar fi un lucru rău ca România să aibă importante rezerve valutare la care să poată apela în cazuri excepţionale. Dar poate? Nu! Pentru că aceste sume sunt păstrate de puterile mondiale, în puşculiţele lor bine închise.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tezaurul de aur al României, care în cea mai mare parte, se află la Basel, în Elveţia, la Banca Reglementărilor Internaţionale, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, adesea, ele însele corporaţii private. Conform broşurii lui Isărescu, însă, aurul României se află depozitat „la alte bănci centrale”.

* * *

În anul 2011, rezerva de aur a României era de 104 tone (cea 3,4 miliarde euro), iar totalul rezervelor internaţionale ale României (valute plus aur) era de 35,5 miliarde euro.

Când două ONG-uri româneşti au început să arate în anul 2010 adevărul privind scoaterea din ţară de către domnul Isărescu a rezervelor valutare şi de aur („unde este aurul ţării şi când aveţi de gând să-l aduceţi înapoi?”, îl întreba, astfel, un ziar pe M. Isărescu), acesta a distribuit în grabă o broşură justificativă, în care arăta că „păstrarea” şi „menţinerea” valutelor şi a aurului în afara ţării sunt o „practică internaţională”:

Iniţial, Isărescu a dezminţit că aurul şi valuta ar fi fost scoase din ţară, atunci când, în aprilie 2002, preşedintele PRM îl acuza public, în Senatul României, de această faptă.

Informaţiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe – care funcţiona în zona Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni – şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.

Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Naţională a României pentru scoaterea tezaurului din ţară, este deţinută de un asociat al tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei Handels Contor Schorsch GmSH din Germania, cu care Banca Naţională a României (adică Isărescu) a mai încheiat în 1991 şi un contract-cadru pentru livrarea a 20 de mijloace de transport valori (maşini blindate considerate, însă, necorespunzătoare) şi materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tipărit bancnote şi înscrisuri de valoare, maşini de numerotat şi împachetat bancnote şi monede metalice, piese de schimb, aparatură electronică etc.

Tot prin această firmă şi Direcţia „Tezaur şi Operaţiuni de Casă” din BNR, a mai cumpărat alte autoturisme blindate, afacere despre care Curtea de Conturi arăta că „prin HCS-Germania s-au achiziţionat din import mijloace de transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru transport valori şi au consumuri ridicate de carburanţi, cum este cazul a şase autodube blindate tip GMC de 3,5 tone şi una de tip Ford de 3,5 tone.

Reţine atenţia că achiziţionarea acestor mijloace de transport şi a încă trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum şi a unui autoturism de tip Opel Vectra s-a făcut în 199,1 fără ca aceste importuri să fie aprobate de către Consiliul de Administraţie al băncii, aşa cum prevede legea”.

În 1992, Constantin Isărescu, tatăl octogenar al guvernatorului Isărescu, se asocia cu firma afaceristului româno-german Heinrich Schorsch, HCS Romtrade srl, înfiinţând împreună compania HCS Comptrans srl, în Râmnicu-Vâlcea.

În 1993, această firmă a familiei Isărescu şi a furnizorului BNR, a fost implicată într-un scandal, deoarece a construit una din benzinăriile sale pe un teren obţinut abuziv, conform presei, cu sprijinul unor funcţionari locali, atrăgînd atenţia şi „ciudata asociere dintre tatăl guvernatorului, atunci în vârstă de 80 de ani, şi miliardarul german Schorsch, direct implicat în afaceri de zeci de milioane de dolari cu Banca Naţională a României”.

Conform unor rapoarte ale Curţii de Conturi a României, rămase însă fără urmări (ceea ce nu ne miră!), Schorsch devenise asociatul lui Constantin Isărescu după ce firma sa, Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, „a fost favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor firme româneşti, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor şi bancnotelor”.

Conform raportului Curţii, numai în 1992, prin firma HCS GmbH s-au efectuat importuri pentru baterea de monedă de 24,1 milioane de mărci germane. Dar şi alte firme controlate de prietenul de familie Schorsch, precum Romtrade şi Sysgraf, sunt de asemenea în afaceri cu BNR. În 1996, pe baza aprobării Băncii Naţionale a României, Heinrich Schorsch a participat la înfiinţarea Băncii Comerciale West Bank, la care deţinea atunci, împreună cu soţia, 10% din capital. În prezent, el a preluat de la Jean Pădureanu conducerea echipei de fotbal Gloria Bistriţa.

* * *

Interesându-se de semnificaţia unui document ce îi intrase în posesie şi care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania, liderul PRM, senatorul pe atunci Corneliu Vadim Tudor, declara peste o lună: „întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naţionale a României Mugur Isărescu mi-a răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sunt depuse în bănci străine diferite cantităţi de lingouri… în vreme ce se ştie de ieşirea aurului din ţară, nu mai există nici o evidenţă a repatrierii sale!?

Aşa cum Aeroportul Otopeni are o evidenţă riguroasă a scoaterii aurului, de ce nu se găseşte nici o hârtie cu privire la revenirea lui în România?”.

* * *

Când, în 2010, lui Isărescu i se reproşa din nou că scoate tezaurul din ţară, o idee trăznită i-a trecut prin cap. A expus mai multe lingouri şi monede de aur în câteva vitrine piramidale, ce închipuiau piramida masonico-illuminati (inclusiv vârful acesteia, aşa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă „sala Tezaurului” şi situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani.

„Am chemat circa 20 de şefi de publicaţii – spunea Isărescu atunci – şi i-am dus în sala cu Tezaurul, lăsându-i să îl atingă fizic şi să spună „Este!”, ca în poezia aceea. Eu înţeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori şi că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de periculoase”.

Întrebat, însă, de unul din cei prezenţi dacă acela este tot aurul României, căci nu păreau a fi deloc 104 tone de aur în vitrinele din faţa lor, Isărescu a trebuit să recunoască:

„Sigur că o parte din aur îl ţinem la Banca Reglementelor Internaţionale (în Elveţia), dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din ţară ”. Un fel de uite-o, nu e!

De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca „activ extern”, deşi nu există nici o obligaţie asumată a ţării, sau a vreunui alt stat european, de a-şi ţine aurul în bănci străine. Slovacia, de exemplu, îşi ţine toată rezerva de aur în ţară (în tezaurul propriu, adică). „În acte – constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României are 103,7 tone! În acelaşi timp, partea tezaurului care a rămas în România încape într-o singură camera din subsolul BNR. Peste 100 de tone de aur necesită un depozit de dimensiuni mult mai mari decât o singură cameră. Atât actele contabile ale BNR, cât şi relatările jurnaliştilor care au fost invitaţi de Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă presupunerea că în România nu a rămas decât o parte microscopică din rezerva de aur”. (Cronica Română).

Aurul României se află, în cea mai mare parte, la Banca Reglementărilor Internaţionale în ELVEŢIA.

Cum am văzut, renumitul profesor american Carroll Quigley, arăta în lucrarea sa Tragedy & Hope, cunoscută lui Mugur Isărescu, că „Puterea capitalismului financiar are un alt plan cu bătaie lungă, ...crearea unui sistem global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al oricărei ţări şi economia mondială pe de-a-ntregul... Vârful sistemului trebuie să fie The Bank for International Settlements (Banca Reglementărilor Internaţionale) din Basel, Elveţia, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, ele însele corporaţii private...”

Banca Reglementărilor Internaţionale este cea mai veche instituţie financiară angajată în procesul de globalizare, al noii ordini mondiale, deşi iniţial ea a fost creată în 1930, pentru a administra plăţile reparatorii de război impuse Germaniei ca urmare a Tratatului de la Versailles, de după primul război mondial. În a doua jumătate a Secolului al XX-lea, banca a devenit o centrală a băncilor centrale europene, dar nu numai, fiind o companie cu răspundere limitată, ai cărei 33 de asociaţi cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale SUA, Australiei, Canadei, Japoniei şi Africii de Sud, dar şi pe magnaţii particulari, în principal din Europa, care deţin 15% din bancă.
 
Trimite MAI DEPARTE SĂ AFLE TOT ROMÂNUL

CINE ŞI CUM SE CONDUCE ŢARA

Sursa: Ion Coja 13.06.2013

1   2   3   4       Articole mai vechi