Magazia de articole

Articole din categoria "Economie"


Când soarta cobailor nu-i interesează pe stăpâni

Postat pe: 23.09.2016 10:09:32

Guvernul Cioloş a făcut un pas înapoi în legătură cu proiectul de modificare a unor importante reglementări în domeniul fiscalizării muncii, lăsând responsabilitatea iniţiativei respectivelor modificări în seama secretarului de stat de la Finanţe, Gabriel Biriş, care, în consecinţă, şi-a dat demisia. Importanţa modificărilor respective depăşea cu asupra de măsură atribuţiile funcţiei de secretar de stat, dl Biriş fiind cu mult mai probabil folosit în chestiunea cu pricina pe post de balon de încercare şi, în final, de ţap ispăşitor sau acarul Păun.

Sub aparenţa unei reduceri procentuale a contribuţiei pentru pensii, urma ca întreaga această contribuţie (21,7% asupra salariului brut) să treacă în sarcina angajatului, spre deosebire de prezent, când peste 60 de procente (respectiv 15,8% din 26,3%) sunt în seama angajatorului. Salariile brute urmau să crească la concurenţa acoperirii sumei necesare pentru suportarea integrală de către angajat a contribuţiei prevăzute pentru pensii, procedura de plată a contribuţiei rămânând în continuare reţinerea la sursă (adică vărsământul de către angajator). Cota de 21,7% urma să se aplice şi asupra veniturilor din activităţi independente sau chirii.

Acum, la un anumit timp după demisia dlui Biriş, când pare că iureşul iscat a trecut, este poate mai nimerită o discuţie asupra problemei. La rece, cum se spune, pentru că, din păcate, guvernul Cioloş a aruncat în piaţă demersul nu la rece, ci la ”înghesuială”, fără vreo dezbatere publică deşi conştient de implicaţii, şi fără ezitări doctrinare sau practice, ca şi cum ar fi avut de îndeplinit o sarcină trasată ”de sus”! Ceea ce nu este deloc exclus, deoarece guvernul Cioloş este reprezentantul fără echivoc al actualului proprietar majoritar al economiei din România, care este capitalul străin (în linii esenţiale cel vest-european), fapt ce şi explică provenienţa de la Bruxelles a celor mai mulţi miniştri, inclusiv a premierului. În contextul dat, guvernul Cioloş a venit de la Bruxelles cu sarcini precise: să blocheze creşterile prevăzute de salarii în sectorul public sau să le contrabalanseze, spre a nu crea impulsuri similare în sectorul privat (căci salariile mici constituie cheia controlării în sistem colonial a României) şi să înceteze în actuala perioadă absorbţia de fonduri europene (care, probabil, au fost deja extrase de la Bruxelles pentru finanţarea refugiaţilor ajunşi în Germania şi alte ţări vestice).

Demersul pus până la urmă în cârca dlui Biriş nu numai că realiza cu brio sarcina transmisă de la Bruxelles în materie de salarii, dar ţintea mult mai departe, creând proprietarului actual al economiei din România, respectiv capitalului străin, avantaje de care acesta nu dispune nicăieri în altă parte în Europa. Nu era nicidecum vorba de vreo simplificare fiscală tot mereu şi în mod greţos invocată, şi nici de vreo clarificare binevenită în zona contribuţiilor pentru asigurări sociale, care să elimine ambiguităţile, controversele şi evaziunea din această zonă.

În esenţă, era vorba despre un experiment dramatic la care nu te încumeţi decât dacă soarta subiecţilor în cauză (a cobailor cum s-ar zice) nu interesează, fiind foarte puţin important pentru experimentator (în cazul de faţă capitalul străin din România) dacă sistemul supus probei de foc rezistă sau colapsează.

Localizarea în România a încercării – ce va fi în curând repetată! – nu este deloc întâmplătoare! România este doar în subsidiar singura ţară din Europa (şi din lume) în care există mai mulţi pensionari decât salariaţi şi în care deci subfinanţarea pensiilor constituie o problemă iremediabilă, ameninţată permanent de gâtuiri şi evaziuni. Fundamental, România este singura ţară din Europa - şi ne referim la Europa şi nu doar la Uniunea Europeană, cea cu atâtea pretenţii! - în care, din produsul anual, aşa-numitul Produs Intern Brut (PIB), capitalul ia halucinant mai mult decât munca (55% faţă de 31%), în timp ce în toate ţările occidentale, atât de ridicate în slăvi pe la Bucureşti, dar nu pentru a fi urmate ca model, ci doar ca demonstraţie de obedienţă, situaţia este complet inversă (sub 40% revine capitalului şi chiar peste 50% muncii). Cotele din România nu se mai regăsesc decât în ţările coloniale cu statut de acest tip cvasirecunoscut.

Cum este poziţionat statul român în raport cu această odioasă împărţire a PIB între muncă şi capital? Statul, care culege diferenţa din PIB prin impozite (adică vreo 14%), taxează în mod absolut apocaliptic munca, adică tocmai partea minoritară, într-o proporţie de peste 2,5 ori mai mare decât capitalul (deşi acesta preia din PIB o parte aproape dublă). România este singura ţară din Europa în care statul nu s-a opus în vreun fel ofensivei capitalului împotriva muncii din timpul crizei şi din perioada postcriză, în timp ce în toate celelalte ţări guvernele au căutat să contracareze această ofensivă, în fond pentru protecţia cetăţenilor lor. Ca urmare, România este singura ţară din Europa unde partea revenind muncii din PIB s-a prăbuşit pur şi simplu în ultimii 10 ani. La intrarea în Uniunea Europeană, munca prelua din PIB peste 40%, acum ajungând să preia numai 31%. Statul român nu numai că nu a căutat să contracareze ofensiva capitalului, dar a adoptat măsuri peste măsuri de stimulare a împărţirii odioase a PIB între muncă şi capital. Toate măsurile de aşa-zisă reducere a fiscalităţii au fost de fapt cadouri făcute capitalului, care au adâncit discrepanţa menţionată şi care explică prăbuşirea fără egal şi fără corespondent în Europa a părţii culese de către muncă din PIB.

Această prăbuşire nu poate fi despărţită de ascensiunea fulgurantă a capitalului străin în România în respectiva perioadă. De la o poziţie relativ modestă la intrarea României în Uniunea Europeană, capitalul străin a ajuns să obţină peste jumătate din cifra de afaceri realizată pe ansamblu în România. Și o face cu nici 30% din forţa de muncă, rezultând o productivitate de peste 2 ori mai ridicată decât în cazul capitalului autohton. Este pur şi simplu ameţitor că, în ciuda acestei rentabilităţi recunoscute, capitalul străin raportează oficial profituri mai mici (culmea!) decât capitalul autohton. Și statul român, deşi cunoaşte perfect situaţia, tace mâlc. Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe, rata efectivă de încasare a impozitelor datorate în zona profiturilor este de numai 20%! Practic, se fiscalizează (cu 16%) doar vreo 17 miliarde de euro din cel puţin 80 miliarde de euro obţinute! Restul nu se fiscalizează! Posibilităţile capitalului autohton de evazionare a fiscalizării profiturilor sunt infinit mai mici decât cele ale capitalului străin, care pur şi simplu face „pierdute” profiturile în reţelele lor de comercializare şi producţie internaţionale. Grosul profiturilor lor din România este externalizat înainte de fiscalizare, capitalul străin ajungând de fapt să evazioneze 85-90% din impozitele pe care ar trebui să le plătească pe profiturile realizate efectiv în România.

Rata de evaziune din zona profiturilor (de circa 80%) ar trebui să se afle cu prioritate în vizorul Fiscului, şi nu rata de evaziune din zona impunerii muncii (impozite pe venituri şi contribuţii sociale), care nu este nici de 10-15%! Explicaţia pentru care se procedează invers decât ar fi normal este că în zona muncii Fiscul tabără pe salahorii şi antreprenorii autohtoni, în timp ce în zona profiturilor subiecţii în principal vizaţi ar fi firmele străine, care în România sunt însă bibelou de porţelan (din păcate, nu numai pentru Fisc, dar şi pentru Justiţie)!

Din demersul acesta – aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amânat –, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobândirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!

Și să nu uităm şi micile avantaje ”colaterale”. Dincolo de neparticiparea la contribuţiile pentru asigurări sociale (acoperită din creşteri temporare ale salariilor brute), costurile salariale pentru capitalul străin ar fi scăzut deloc marginal: sarcina de contribuţii pentru asigurări sociale pe salariat (acoperită cu salariul brut) ar fi coborât de la 26,3% la 21,7%, iar sarcina fiscală globală s-ar fi redus prin plafonarea plăţilor pentru contribuţii sociale (de pensii şi sănătate) la cele corespunzătoare unui cuantum de maximum 5 salarii medii pe economie, ca urmare achitându-se pentru noianul de şefi din multinaţionale (cu salarii de mii de euro) contribuţii sociale mai mici decât în prezent. Una peste alta, deci, un nou cadou pentru capitalul străin şi exponenţii săi, pe seama salariaţilor români, dar, deopotrivă - şi important de subliniat - a capitalului autohton şi statului român (mai precis a surogatului ce a mai rămas din acesta din urmă!).

Autor: Ilie Şerbănescu

Sursa: Cotidianul 21.09.2016

BNR, un monstru care mănâncă suveranitatea poporului

Postat pe: 25.05.2016 06:05:05

Conducerea BNR ar putea să fie obligată să răspundă în faţa legii în cazul săvârşirii unor fapte de natură civilă sau penală, în cazul în care proiectul de modificare a Statutului Băncii Naţionale a României, iniţiat de Senatorul ALDE, Cristiana Anghel, va fi aprobat.

Cristiana Anghel spune că, în prezent, BNR este "stat în stat", întrucât Art. 25 alin (3), din Legea Statutului BNR (312/2004), prevede: "Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României şi personalul acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act sau fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială".

"În plus, dacă sunt chemaţi în judecată, banca le plăteşte avocatul, nu se precizează în ce condiţii. Aşa ceva nu există la parlamentari şi la miniştri", ne-a declarat Cristiana Anghel.

Senatorul a mai adăugat: "Nu răspunde nimeni pentru nimic în BNR. Toată lumea răspunde în ţara asta - parlamentari, miniştri. Am creat un monstru care vine şi mănâncă din suveranitatea poporului. BNR împrumută băncile comerciale cu o dobândă foarte mică, iar acestea împrumută apoi statul cu o dobândă mai mare. Este o nebunie! Nu se poate ca politica monetară să fie făcută, de 26 de ani, de aceeaşi persoană şi să nu răspundă pentru nimic".

Potrivit acesteia, membri Consiliului de Administraţie al BNR ar trebui să aibă un singur mandat de cinci ani de zile.

De asemenea, în opinia sa, Parlamentul ar trebui să poată demite conducerea BNR dacă nu îndeplineşte anumite criterii de performanţă.

Cristiana Anghel ne-a mai spus că oficialii BNR ar trebui să fie obligaţi să dea declaraţii de avere şi interese. 

Potrivit expunerii de motive, senatorul consideră că Parlamentul României trebuie să repună statutul Băncii Naţionale a României pe făgaşul normal, constituţional.

Iniţiatoarea argumentează: "Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale au un statut privilegiat. Banca Naţională a României este «stat în stat». Parlamentul României trebuie să repună statutul BNR pe făgaşul normal, constituţional. Independenţa poate fi doar «aparentă», iar în spate să se ascundă o puternică dependenţă «ocultă».(...) Cu toate că BNR, în calitate de autoritate administrativă autonomă, se bucură de o personalitate juridică, guvernatorul având calitatea de ordonator principal de credit, autonomia acesteia nu este absolută, având în vedere obligaţia de a prezenta rapoarte în faţa Parlamentului, care, la rândul său, ar trebui în anumite condiţii să poată revoca membrii Consiliului de Administraţie".

Proiectul prevede ca, în numele Consiliului de Administraţie, guvernatorul Băncii Naţionale a României să prezinte Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde şi activităţile BNR, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit, în şedinţă comună a celor două Camere ale Parlamentului pentru dezbatere. Respingerea de către Parlament a raportului anual atrage demiterea de drept a Consiliului de administraţie.

Conform iniţiativei legislative, revocarea din funcţie a oricărui membru al Consiliului de Administraţie al BNR se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. În prezent, revocarea din funcţie a oricărui membru al Consiliului de Administraţie al BNR se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

O poziţie similară senatoarei Anghel a avut-o recent şi tenismanul Ilie Năstase, senator UNPR, care, supărat din cauza închiderii Arenei BNR, a pornit un adevărat razboi împotriva conducerii BNR. Domnia sa a declarat: "Am cerut în Parlament să aflăm şi noi salariul lui Mugur Isărescu şi al celorlalţi oameni din conducerea BNR, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Salariul meu e public, al lor de ce nu e? Isărescu nu bagă pe nimeni în seamă".

Mai mulţi avocaţi au atras atenţia, pentru ziarul "BURSA", asupra super-imunităţii conducerii BNR.

Sursa: Bursa 19.04.2016

Ha-Joon Chang: cum tricksterii occidentali şmecheresc lumea

Postat pe: 28.02.2016 07:02:48

Trăim într-o societate în care toată lumea este preocupată de economie. În cazul nostru, ca de altfel pretutindeni în lume, interesul sporit faţă de acest domeniu se explică în primul rând prin vulnerabilitatea economică a absolutei majorităţi a membrilor societăţii. Criza este cuvântul de ordine, iar cauzele acesteia şi, implicit, soluţiile ce ni se oferă pentru depăşirea ei sunt departe de a ne satisface aşteptările. Obişnuim să legăm nereuşitele economice de numele unor conducători corupţi, de care în ultimul sfert de veac n-am dus lipsă, şi, respectiv, să ne legăm speranţele de noi cicluri electorale care să aducă în vârfurile ierarhiei statale,  prin efectul rotaţiei la guvernare, demnitari ceva mai potriviţi pentru a ne socate din impas. Şi de fiece dată elanul nostru iniţial capătă în scurt timp gustul amărăciunii. ”Iar ghinion! Iar am tras o carte proastă!”, – îşi zic mulţi dintre noi. Şi caruselul cu suişuri şi coborâşuri îşi reia cursa ameţitoare. Ieşirea din acest vârtej trebuie căutată în aprofundarea cunoştinţelor noastre despre economie, în frecventarea unor autori care ne pot ajuta să înţelegem unde şi cum am rătăcit cărarea, de nu putem nicidecum să dibuim calea stopării căderii noastre vertiginoase.
 
Mărturisesc din capul locului că unul dintre cei care acum nişte ani m-a făcut să privesc realităţile economice altfel a fost Ha-Joon Chang, coreeanul care predă la Universitatea Cambridge şi scoate de sub tipar cărţi care trezesc un interes major din partea publicului şi a specialiştilor. Până în acest moment trei dintre ele au apărut la editura “Polirom” din România, respectiv „Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb şi istoria secretă a capitalismului”, „23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism” şi „Economia. Ghidul utilizatorilor”. De altfel, am mai invocat numele acestui autor cu ocazia prezentării unei lecţii academice la Academia de Ştiinţe a Moldovei în 2013.

Revin la el, deoarece am convingerea că astfel de lecturi au darul să ne ajute să depăşim iluziile şi clişeele care ne împiedică să vedem adevărata stare de lucruri din economia globală şi, respectiv, cea din ţara noastră. Astfel de lecturi sunt cu atât mai necesare la noi, cu cât practic întreaga cohortă de „analişti” şi „experţi” care populează spaţiul public continuă să vehiculeze cu ritos, ca nişte apostoli ai noii evanghelii economice, toate ticurile ideologice ale şcolii neoliberale ce domină atât mediul academic, cât şi organismele internaţionale, ajungând să fie percepute de către clasa politică şi de către publicul larg drept nişte adevăruri axiomatice. Aşadar, încep cu prezentarea lucrării „Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb şi istoria secretă a capitalismului”, apărută în original în 2008 şi în traducere în 2012.

SUA şi „Treimea Păgână” năruie şi anexează economiile slabe

Aşa cum suntem cu toţii consumatorii unei game largi de produse industriale de origine sud-coreeană, iar performanţele economice de excepţie ale acestei ţări trezesc o admiraţie generală, să ne aplecăm asupra câtorva explicaţii oferite de către Ha-Joon Chang, care ştie bine cum s-a ridicat din ruină ţara lui. Autorul ne avertizează din capul locului asupra opiniei greşite, potrivit căreia „miracolul coreean” ar fi devenit posibil ca urmare a aplicării unor reţete din exterior, cum ar fi regulile impuse de piaţa liberă. Aceste „principii sănătoase” ne sunt extrem de familiare şi nouă, moldovenilor: „inflaţie mică, guvernare limitată, întreprinderi private, liber schimb şi încurajarea investiţiilor străine”. Altfel zis, este vorba de întregul set de recomandări universale ale şcolii neoliberale: de la „mâna invizibilă a pieţei” în accepţia lui Adam Smith la „libera concurenţă” şi  „neamestecul statului în economie” până la faimoasa „autoreglare a economiei” în spiritul binecunoscutei versiuni a utopismului economic.

Autorul precizează: „În ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare, agenda neoliberală a fost promovată de o alianţă de guverne ale unor ţări bogate conduse de Statele Unite şi mediate de „Treimea Păgână” a organizaţiilor economice pe care le controlează în mare parte (SUA – n.n.) – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Guvernele bogate îşi folosesc bugetele de ajutor şi accesul pe pieţele lor interne drept momeală pentru a convinge ţările în curs de dezvoltare să adopte politicile neoliberale”. Aşadar, acordarea unor împrumuturi ţărilor sărace este mereu însoţită de deschiderea pieţelor respective pentru mărfurile şi capitalurile străine. Iar guvernele aborigene sunt fericite să execute întocmai comandamentele noului cult, susţinute de o armată întreagă de şamani de peste ocean şi vrăjitori locali, alimentaţi financiar din granturi occidentale.

Ha-Joon Chang arată că, contrar opiniei eronate destul de răspândite, ţara lui n-a dat curs „indicaţiilor preţioase” venite dinspre instituţiile pe care prin părţile noastre exponenţii zisei societăţi civile se încăpăţânează să îi numească „parteneri de dezvoltare”. Dimpotrivă. Autorul scoate în evidenţă câteva aspecte fundamentale ce au determinat succesul economic al ţării sale:

„Ceea ce a făcut Coreea în aceste decenii a fost să sprijine, de fapt, anumite industrii noi, alese de guvern după consultări cu sectorul privat, prin taxe vamale protecţioniste, subvenţii şi alte forme de sprijin de stat (de exemplu, servicii de marketing extern oferite de agenţia de export de stat) până când acestea „au crescut” suficient de mult pentru a face faţă concurenţei internaţionale. Guvernul era proprietarul tuturor băncilor (!), astfel încât a putut furniza seva necesară afacerilor – credite (aici şi în continuare subl. ne aparţin – Iu. R.).  Unele proiecte mari au fost întreprinse direct de către companii aflate în proprietatea statului – producătorul de oţel POSCO fiind cel mai bun exemplu -, deşi ţara avea o atitudine mai degrabă pragmatică decât ideologică faţă de proprietatea de stat; iar dacă unele companii private erau conduse prost, adeseori guvernul le prelua, le restructura şi de obicei (dar nu întotdeauna) le punea din nou în vânzare”.

A avut oare ţara noastră parte de astfel de conducători care să aplice măsuri similare în economie? Evident, nu. Însă vorba este nu doar de obedienţa proverbială a multor demnitari de prim rang faţă de centrele de putere din exterior. Şi nu doar de turnura spectaculoasă pe care o cunoscută faţă bisericească din România o numea „mutarea Kremlinului de la Moscova la Washington şi Bruxelles”, făcătorii de temenele rotindu-se la 180 de grade dinspre Răsărit spre Apus cu o dexteritate de giruetă. Chestiunea nu se reduce doar la lipsa de demnitate naţională şi caracter, ci la un deficit de ordin intelectual, la absenţa de viziune asupra măsurilor ce ar fi putut ridica economia ţării. Asta a fost şi asta mai rămâne încă esenţa „animalelor politice” de prin părţile noastre. Ştiind cam ce hram poartă fiecare dintre politicienii „de top” de la noi, să ne gândim câţi dintre ei ar fi în stare, dacă ar deţine puterea, să aplice nişte măsuri despre care ne vorbeşte autorul nostru în continuare:

Guvernul coreean avea de asemenea controlul total (Atenţie! Total! – n.n.) asupra valutei (încălcarea regulilor de schimb valutar putea fi pedepsită cu moartea). În combinaţie cu o listă de priorităţi bine gândită privind folosirea valutei, se asigura că banii străini câştigaţi cu greu erau folosiţi pentru importarea unor utilaje şi componente industriale vitale. Guvernul coreean controla strict şi investiţiile străine (!!!), primindu-le cu braţele deschise în anumite sectoare, dar interzicându-le complet în altele, în funcţie de planul naţional de dezvoltare”.

Acum să ne gândim la (im)potenţa intelectuală a strategilor locali, politicieni şi analişti de toată mâna, pro-occidentali, pro-ruşi sau pro-români. Câţi dintre ei cred în capacitatea de renaştere economică a ţării pe cont propriu? Câţi văd în ţara noastră altceva decât un apendice, o anexă, o periferie care trebuie remorcată de către capacităţile economico-financiare ale altor entități statale sau suprastatale? Din păcate, mai nimeni. Aşadar, încă o dată, cel mai teribil handicap al nostru nu este unul ce ar ţine de lipsa de resurse naturale bogate, de condiţii geopolitice prielnice sau de legislaţie necesară. Handicapul este unul de viziune. Şi de voinţă. Putem noi oare să stopăm prăbuşirea noastră vertiginoasă având un sistem bancar aflat înafara oricărui control din partea statului, de la acţionariat la fluxurile astronomice de bani murdari ce se spală prin băncile locale? Dar într-o ţară care trăieşte din remitenţe este normal ca veniturile uriaşe din schimbul valutar să intre în buzunarele câtorva şmecheri, nu în vistieria statului? Ce ar fi dacă ghişeele de schimb valutar ar dispărea într-o bună zi, statul naţionalizând acest gen de activitate economică? Ar câştiga capacitatea financiară a statului, fireşte. Dar astfel de măsuri radicale ar presupune un război total cu marii jucători pe piaţa financiară. Unul riscant, dar extrem de necesar.

Succesul la export nu are nevoie de liber schimb

Ha-Joon Chang mai spulberă o iluzie legată de succesul ţării sale, specificând următoarele:

„Impresia populară pe care a creat-o Coreea ca economie a liberului schimb a fost determinată de succesul său la export. Dar succesul la export nu are nevoie de liber schimb, după cum au demonstrat Japonia şi China. Exporturile coreene din perioada timpurie – lucruri simple precum articole de îmbrăcăminte şi electronice ieftine – erau toate mijloace necesare de a câştiga valuta necesară pentru achiziţionarea tehnologiilor avansate şi a maşinilor scumpe care erau vitale pentru industriile noi, mai dificile, protejate prin taxe vamale protecţioniste şi subvenţii (!!!). În acelaşi timp, măsurile de protecţie tarifară şi subvenţiile nu erau acordate odată pentru totdeauna în vederea protejării faţă de concurenţa internaţională, ci doar pentru a da răgaz firmelor să absoarbă noile tehnologii şi să pună baza noilor capacităţi organizaţionale până când puteau concura pe piaţa mondială”.

Să ne amintim că Moldova deja este în regim de liber schimb cu Uniunea Europeană, spre jubilaţia eurolatrilor fanatici, căzuţi în capcana neoliberalismului sau angajaţi ca agenţi de influenţă ai unor state străine, care predică de la tribuna ONG-urile grantofage dogmele religiei neoliberale. Însă partea proastă este că şi adversarii acestora, stânga filorusă, nu vede altă soluţie pentru economia naţională decât retragerea RM din acordurile de asociere şi de liber schimb cu UE şi înglobarea ei imediată, necondiţionată şi totală în spaţiul economic al Uniunii Eurasiatice. Nu punem la îndoială necesitatea retragerii din înţelegerile fatale pentru economia noastră, semnate de către o guvernare perversă şi antinaţională cu UE. Cum nu contestăm nevoia extinderii şi aprofundării cooperării economice a ţării noastre cu ţările ex-sovietice şi în primul rând cu Rusia, care reprezintă o piaţă vitală pentru noi.

Însă cooperarea cu partenerii noştri din Răsărit, care trebuie axată şi pe valorificarea comunităţii noastre civilizaţionale, dar şi pe o viziune similară asupra proceselor turbulente ce se derulează la scară globală, trebuie să ţintească obţinerea unor avantaje de ordin economic (de la raporturi comerciale în regim asimetric până la facilităţi la livrarea de resurse energetice) în schimbul unei politici externe consecvente, bazate pe principiul neutralităţii permanente şi al renunţării la orice gest neprietenos în raport cu Moscova şi aliaţii săi. Asta pentru că statul nostru nu-şi poate ridica economia fără a aplica selectiv şi pe o durată limitată de timp (20-25 de ani) anumite politici de ordin protecţionist.

În acest sens lecţia coreeană, adaptată la realităţile interne şi la conjunctura internaţională, poate fi extrem de utilă pentru noi. Să mai preluăm un fragment de la acelaşi autor, care poate fi privit, ca şi toate celelalte invocate aici, ca nişte sfaturi practice care i-ar putea prinde bine unui „Principe” ce ar dori să guverneze Republica Moldova spre binele ei:

Miracolul economic coreean a fost un amestec inteligent şi pragmatic de stimulente ale pieţei şi intervenţie statală. Guvernul coreean nu a înfrânt piaţa, aşa cum au făcut-o statele comuniste. Cu toate acestea, nici nu avea o încredere oarbă în piaţa liberă. Deşi a luat pieţele în serios, strategia coreeană a recunoscut că acestea trebuiau adesea corectate prin politici intervenţioniste.

Acum, dacă doar Coreea s-ar fi îmbogăţit prin astfel de politici „eretice”, predicatorii pieţei libere ar fi putut-o caracteriza ca fiind excepţia care întăreşte regula. Cu toate acestea, Coreea nu este o excepţie… Practic toate ţările dezvoltate de astăzi, inclusiv Marea Britanie şi Statele Unite, presupusul cămin al pieţei libere şi al liberului schimb, s-au îmbogăţit pe baza unor reţete, care se opun ortodoxiei economiei neoliberale.

Ţările bogate de astăzi au folosit măsurile de protecţie şi subvenţiile, discriminând în acelaşi timp investitorii străini – toate aceste politici fiind blamate de ortodoxia economică actuală, restricţionate sever prin tratate multilaterale, precum acordurile OMC, şi interzise de statele care acordă ajutor şi de organizaţiile financiare internaţionale (în special FMI şi Banca Mondială)…

Între Adam Smith şi Karl Marx noi optăm pentru Friedrich List

Aşadar, suntem prinşi într-un păienjeniş de acorduri multilaterale ce paralizează orice capacitate a statului de a redresa situaţia din economie. A se remarca insistenţa obsesivă cu care exponenţii SUA şi ai UE îndeamnă toate guvernările de la noi să întreţină relaţii cât mai strânse cu FMI şi BM, iar papagalii locali le ţin de zor isonul, unii din ignoranţă, alţii din interes. Şi atunci cum facem să scăpăm din îmbrăţişarea mortală a „călăreţului de aramă”? Cum scăpăm de securea gâdelui plutocraţiei mondiale? Regândind geopolitica regiunii şi angajându-ne în procesul de reaşezare a arhitecturii internaţionale, jucându-ne cartea cu cei care sunt gata să ne susţină. Cum anume, aceasta ar fi o temă a unui articol aparte. Cert este un singur lucru: continuarea liniei promovate timp îndelungat de autorităţile noastre este o cale sigură şi rapidă spre un suicid colectiv iminent.

Autorul nostru arată în continuare că „puţine au fost ţările care nu au folosit numeroase măsuri protecţioniste, cum ar fi Olanda şi (până la Primul Război Mondial) Elveţia, însă ele au deviat de la ortodoxie în alte moduri, cum ar fi refuzul de a proteja brevetele. Politicile ţărilor bogate privind investiţiile străine, întreprinderile de stat, managementul macroeconomic şi instituţiile politice indică, de asemenea, abateri semnificative de la ortodoxia actuală cu privire la aceste aspecte”.

Prin urmare, regulile care ni se impun nouă, celor săraci şi înapoiaţi în nivelul de dezvoltare economică, sub dictatul „partenerilor de dezvoltate”, sunt scrise pe către cei puternici pentru cei slabi, doar că ne sunt servite nu cu titlu de ultimatum impus de pe poziţii de forţă, ci sub forma unor adevăruri ştiinţifice sacrosancte, indiscutabile şi evidente de la sine. Iar respectiva operaţiune de dezinformare şi manipulare în masă a elitelor şi popoarelor din Lumea a Treia şi din spaţiul ex-comunist (ceea ce formează Restul în raport cu Vestul, după celebra expresie a doctrinarilor occidentocentrismului) produce nişte dezechilibre din ce în ce mai catastrofale şi cauzează suferinţe miliardelor de oameni. Cum vine asta, vă veţi întreba? Oare chiar e cazul să renunţăm şi la iluzia despre bunele intenţii ale „salvatorilor noştri occidentali”? Iată ce interogaţie formulează Ha-Joon Chang şi ce răspuns ne oferă:

Şi atunci de ce ţările bogate nu le recomandă ţărilor în curs de dezvoltare aceleaşi strategii care pe ele le-au ajutat atât de mult? De ce propun în schimb o istorie fictivă a capitalismului, şi încă una proastă?

În 1841, un economist german, Friedrich List, a criticat Marea Britanie pentru propovăduirea liberului schimb altor ţări, după ce şi-a câştigat supremaţia economică prin măsuri protecţioniste dure şi subvenţii extinse. Acesta i-a acuzat pe britanici că „împing scara” pe care au urcat pentru a atinge poziţia economică de top la nivel mondial: „Este un gest foarte inteligent ca atunci când cineva a ajuns în vârf să împingă scara pe care a urcat, pentru a-i lipsi pe ceilalţi de mijlocul de a urca după el”… Într-o notă făcută de autor acesta dă versiunea mai desfăşurată a citatului respectiv, deosebit de relevant pentru noi:

El (F. List – n.n.) continuă: „Orice naţiune… care şi-a crescut puterea de prelucrare şi navigaţia la un asemenea nivel de dezvoltare încât nici o altă naţiune nu poate intra în concurenţă liberă cu ea nu poate face nimic mai înţelept decât să împingă scara de acces spre măreţia la care a ajuns, să predice celorlalte naţiuni avantajele liberului schimb şi să declare spăsit că până în acel moment a rătăcit pe căi greşite şi că acum a reuşit pentru prima dată să descopere adevărul”. Friedrich List, The National  System of Political Economy…” Şi continuă astfel: „Astăzi există unele persoane din ţările bogate care propovăduiesc piaţa liberă şi liberul schimb ţărilor sărace pentru a acapara o cotă mai mare din pieţele acestora şi pentru a împiedica apariţia unor concurenţi potenţiali. Ei spun: „faceţi aşa cum spunem noi, nu aşa cum am făcut noi.

Invit cititorul dornic să pătrundă în profunzime realităţile noastre să revină la citatele de mai sus pentru a reţine modul în care este programată subdezvoltarea noastră, precum şi pentru a vedea cui serveşte această stare de înapoiere economică. Toţi cei interesaţi de politică, de economie şi în general de problemele ce vizează poporul nostru în ansamblu ar putea să descopere multe lucruri noi, chiar să-şi modifice radical optica asupra realităţilor, dacă şi-ar face timp să studieze lucrarea celebrului economist german, părintele protecţionismului, Friedrich List. (Pentru cei cu aplecare pentru istoria economică a României le-aş recomanda să studieze opera celebrului economist român Petre S. Aurelian. A se vedea în acest sens şi monografia istoricului şi editorului Radu-Dan Vlad, cum care am fost bun prieten. Iar pentru cei care doresc să cunoască experienţa academică şi practică a Rusiei de până la bolşevizare, aş face trimitere la numele lui Serghei Witte şi a lui Dmitri Mendeleev, celebrul chimist, care a avut o contribuţie extrem de valoroasă şi în promovarea protecţionismului economic.) Acest autor trebuie studiat având în minte alţi doi teoreticieni ai economiei politice, mult mai cunoscuţi publicului larg, perechea-fondatoare a celor două modele antagoniste, Adam Smith, părintele liberalismului economic, şi Karl Marx, întemeietorul doctrinei comuniste. Altfel zis, cei de stânga ar face bine să renunţe la dogmele de sorginte comunistă (dacă în general au mai rămas dintre aceştia, deoarece majoritatea foştilor comunişti a migrat ideologic în ultimele decenii în tabăra liberală), iar cei de dreapta să se dezică de sacralizarea miturilor (neo)liberalismului pentru a se apropia de opera unui autor care a avut o influenţă uriaşă asupra viitorului propriei ţări şi a Occidentului în ansamblu, însă se bucură de o notorietate postumă mult mai modestă decât primii doi.

 Avem nevoie nu de liber schimb, ci de protejarea industriilor tinere

Deşi reprezintă o mostră superbă de abordare academică deosebit de doctă, cartea pe care o prezentăm este scrisă într-un limbaj deosebit de savuros şi accesibil, astfel încât orice nespecialist, care de regulă evită să aprofundeze materii ştiinţifice legate de economie, va avea plăcerea să descopere un talent care ştie să facă accesibile nişte subiecte altfel destul de complexe. Şi deoarece spulberarea mitului liberului schimb este unul dintre scopurile programatice ale lucrării de faţă, să mai apelăm la câteva fragmente care ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce ar putea face ţara noastră pentru a se rupe din lanţurile subdezvoltării, în care este încătuşată la ora actuală.

Problema este aceasta – producătorii din ţările în curs de dezvoltare care abordează industrii noi au nevoie de o perioadă de asigurare (parţială) împotriva concurenţei internaţionale (prin protecţii, subvenţii şi alte măsuri) înainte de a-şi construi propriile capacităţi pentru a concura cu producătorii străini superiori. Bineînţeles, când producătorii emergenţi „cresc” şi pot concura cu producătorii  mai avansaţi, protecţia ar trebui să dispară. Dar acest lucru ar trebui să se producă treptat. Dacă sunt expuşi prea devreme la prea multă concurenţă internaţională, vor dispărea de pe piaţă.

Acum, parcurgând argumentaţia celebrului profesor coreean, poate măcar o mică parte din mulţimea de euroentuziaşti, care aplaudau frenetic impostorilor de la cârma ţării deghizaţi în straie de civilizatori, vor începe să realizeze cât de perfidă a fost operaţiunea de asociere a ţării noastre la UE şi cât de catastrofală este perspectiva ei în condiţiile impuse cu titlu de binefacere. Încă o dată, fără nişte măsuri provizorii de protecţie a pieţei interne şi de avantajare a întreprinzătorilor naţionali în raport cu cei străini, şansa noastră de depăşire a stării de subdezvoltare este egală cu zero. De altfel, pe parcursul expunerii sale, autorul menţionează cum de-a lungul istoriei Anglia îşi proteja piaţa în faţa expansiunii economice a Olandei care o depăşea la nivelul de dezvoltare economică, SUA se apăra în faţa invaziei economice a puterilor europene etc. La fel a procedat la rândul său şi ţara de baştină a autorului, Coreea. Însă şi ea a urmat cu fidelitate experienţa altor ţări care s-au dezvoltat cu mult timp înainte. De la un timp încoace şi Coreea, atingând nivelul celor mai dezvoltate ţări,  a renunţat la orice măsuri protecţioniste şi pledează energic în cadrul OMC pentru înlăturarea oricăror bariere comerciale. Prin urmare, există o logică firească în dezvoltarea economică a fiecărei ţări care a reuşit: acestea iniţial îşi protejează piaţa, după care, atingând un nivel egal sau superior cu cele mai avansate ţări, pledează pentru liberalizarea maximă a pieţelor. Altminteri, starea de subdezvoltare, condiţia de colonie economică va pecetlui iremediabil soarta acelor ţări care n-au însuşit această lecţie. Să revenim la argumentaţia savantului nostru:

„Se poate ca adesea – deşi nu întotdeauna – liberul schimb să fie cea mai bună politică pe termen scurt, deoarece probabil va maximiza consumul curent al unei ţări. Dar cu siguranţă nu este cea mai bună modalitate de a dezvolta o economie. Pe termen lung, liberul schimb este o condamnare a ţărilor în curs de dezvoltare să se specializeze în sectoare care oferă o creştere cu o productivitate scăzută şi, astfel, o creştere mică a nivelului de trai. Iată de ce atât de puţine ţări au reuşit prin liberul schimb, în timp ce majoritatea ţărilor de succes au folosit protecţia industriilor tinere într-o măsură mai mare sau mai mică. Venitul mic care rezultă din lipsa dezvoltării economice restricţionează dramatic libertatea pe care ţările sărace o au în alegerea viitorului lor.

Hipnoza mortală a balaurului cu trei capete

Pe parcursul întregii lucrări Ha-Joon Chang aduce noi şi noi exemple şi argumente despre rolul de cele mai multe ori nefast pentru ţările sărace, pe care îl joacă ceea ce dânsul numeşte, aşa cum am văzut, „Treimea Păgână”: FMI, Banca Mondială şi OMC.  Şi dacă primele două au fost create încă în 1944, în cadrul unei conferinţe a forţelor aliate (în principiu, SUA şi Marea Britanie) la staţiunea New Hampshire din Bretton Woods din Statele Unite, Organizaţia Mondială a Comerţului a apărut abia în 1995, fiind succesoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), a căpătat nişte drepturi mult mai largi de reglementare a politicilor economice ale ţărilor care aderă la ea decât predecesoarea sa. Astfel, precizează autorul, OMC „promovează nu doar liberalizarea comerţului, ci este activă şi în alte domenii, precum reglementarea investiţiilor străine şi drepturile de proprietate intelectuală. OMC este în prezent centrul de guvernanţă economică globală, împreună du FMI – care se ocupă de accesul la finanţări pe termen scurt şi Banca Mondială – care se ocupă de investiţiile pe termen lung. Şi dacă iniţial cele două instituţii Bretton Woods se limitau să-şi asigure rambursarea creditelor la  nişte condiţii relativ rezonabile, care în mare nu afectau independenţa economică a ţărilor care beneficiau de asistenţa acestora, „în urma crizei datoriilor ţărilor Lumii a Treia, – specifică autorul, – atât rolul FMI, cât şi cel al Băncii Mondiale s-au schimbat dramatic.” Adică, din acel moment acestea au început să se implice practic în toate domeniile politicii economice, cum ar fi politica bugetară, fiscalitatea, reglementarea industrială, agricultura, piaţa forţei de muncă, privatizarea etc. Dar iată că pe parcurs cele două organizaţii şi-au arogat funcţii şi mai puternice. Astfel, menţionează savantul, „în anii 1990 s-a înregistrat o lărgire şi mai pronunţată a misiunii acestora, pe măsură ce au început să ataşeze împrumuturilor lor aşa-numitele condiţionalităţi de bună guvernanţă. Ele implicau intervenţii în domenii de neimaginat până atunci, precum democraţia, descentralizarea administraţiei, independenţa băncii centrale şi guvernanţă corporatistă”. În aceste condiţii, întrebarea formulată de către autor – Cine conduce economia lumii? – capătă un răspuns univoc: „Treimea Păgână”.

Regulile jocului la scară globală fiind prescrise în maniera respectivă, devine evident faptul că ţările sărace nu prea au şanse să evite impunerea unor condiţii discriminatorii şi umilitoare, care doar perpetuează pe termen lung înapoierea economică. Însă lucrurile se agravează şi mai mult din cauza calităţi profesionale mediocre a negociatorilor din partea statelor-ţintă a marii finanţe internaţionale. Aşa cum susţine pe bună dreptate autorul, „multor ţări în curs de dezvoltare le lipsesc resursele intelectuale pentru a discuta în contradictoriu cu organizaţiile internaţionale puternice, care dispun de o armată de economişti  foarte bine pregătiţi şi de o mare susţinere financiară”. Din nefericire, cazul Moldovei nu constituie o excepţie în acest sens. Mai grav, deoarece practic toţi economiştii, atât din cadrul guvernelor, cât şi din mediul universitar şi cel de experţi, s-au format în ultimele două decenii însuşind paradigma neoliberală, iar analiştii de serviciu care dau sfaturi autorităţilor de regulă sunt întreţinuţi pe bani occidentali prin intermediul unor proiecte de finanţare externă, „consensul” lor în idolatrizarea recomandărilor „guvernanţei globale” nu este deloc surprinzător.

Pentru a detalia mai mult funcţiile OMC, vom reveni din nou la expunerea academică a lui Ha-Joon Chang. Aşadar, din momentul apariţiei sale, respectiva organizaţie se prezintă astfel:

„La suprafaţă, OMC a creat doar „un mediu concurenţial echitabil” pentru ţările membre, impunând ca toată lumea să respecte aceleaşi reguli – cum am putea să ne opunem la aşa ceva? Un element-cheie a fost adoptarea principiului „obligaţiei generale”,  care presupune ca toţi membrii să semneze toate acordurile”. Sub regimul GATT, ţările puteau alege ce acorduri să semneze şi multe ţări în curs de dezvoltare puteau rămâne în afara acordurilor pe care nu le doreau – de exemplu acordul care restricţiona utilizarea subvenţiilor. Prin regula obligaţiei generale, toţi membrii trebuiau să se supună aceloraşi reguli. Toţi au trebuit să-şi reducă taxele vamale. Ţările sau fost obligate să renunţe la plafoanele pentru importuri, la subvenţiile la export (permise doar pentru cele mai sărace ţări) şi la cea mai mare parte a subvenţiilor interne.

Parcurgând cu atenţie citatul de mai sus, nu putem să nu realizăm gravitatea excepţională a condiţiilor asumate de ţara noastră în cadrul OMC. Ca, de altfel, şi a celor în faţa FMI şi BM. Însă dramatismul situaţiei se mai agravează şi prin faptul că, criticii ireconciliabili ai guvernării, care râvnesc să ajungă la cârma ţării, nu par să realizeze faptul că oricine ar ajunge să deţină puterea, fără o revizuire radicală a relaţiilor noastre cu „treimea păgână”, orice măsură cu caracter economic ar fi în cel mai bun caz una parţială, provizorie şi având efecte limitate.

Dezvoltarea fără protecţionism este o iluzie

Exemplul Coreei de Sud, care a ajuns o naţiune comercială majoră, este invocat în mod repetat de către autor, care insistă asupra rolului-cheie pe care l-a avut protecţia industriilor emergente în realizarea acestui salt economic spectaculos. Sau, aşa cum se exprimă el însuşi, „protecţionismul nu garantează dezvoltarea, dar dezvoltarea este foarte dificilă în lipsa lui… Prin urmare, dacă dorim să ajutăm ţările în curs de dezvoltare să progreseze prin comerţ, ţările bogate trebuie să accepte un protecţionism asimetric, aşa cum l-au folosit ele între anii 1950-1970”.

Iată aici intervine problema majoră. Pot oare ţările bogate să accepte nişte condiţii speciale ce ar avantaja statele vulnerabile? Dacă în fruntea lor s-ar afla nişte lideri independenţi şi responsabili, da. Însă întrucât trăim vremuri în care nu guvernele şi nici organizaţiile internaţionale nu conduc în mod independent instituţiile în fruntea cărora se află, ci sunt mai curând derivatele grupurilor financiare sau ale corporatocraţiei, ar fi naiv să aşteptăm de la „rechinii capitalismului speculativ” ai Nordului bogat să renunţe la propria esenţă răpitoare de dragul unor „abstracţiuni” cum ar fi dezvoltarea economică echilibrată a ţărilor lumii. În acest sens, ar fi util pentru cei care doresc să ştie mai multe despre felul în care funcționează mecanismele corporatocraţiei  să citească lucrarea „Corporaţiile conduc lumea” aparţinând celebrului economist american  David C. Korten, care a văzut lumina tiparului în original în 1994, iar în română în 1995 şi încă mai poate fi găsită în anticariatele din România. Sau cele două lucrări ale altui faimos autor american John Perkins „Confesiunile unui asasin economic” şi „Istoria secretă a imperiului american”, editate recent şi în România.

Având în vedere conjunctura internaţională ce s-a creat în ultimele decenii, tot mai mulţi est-europeni încep să înţeleagă că ieşirea din strânsoarea mortală a „partenerilor de dezvoltare” este legată în cel mai direct mod de reaşezarea centrelor de putere la scară globală, adică de reorganizarea geopolitică a lumii, care va permite respingerea dictatului „centrului” impus „periferiei” şi „semiperiferiei”, ca să uzăm terminologia altui american celebru, Immanuel Wallerstein. Altminteri, fiind prea vulnerabile sub aspect politic şi economic, ţări ca Republica Moldova, fără a-şi redimensiona conceptul de securitate naţională şi cooperare internaţională, în stare să reprezintă o contrapondere în faţa imperiului global, nu au şansa să se salveze din postura de victimă a unui nou tip de imperialism economico-financiar, politic şi cultural deopotrivă.

Şi ca să mai accentuăm o dată în plus importanţa vitală a modelului asupra căruia insistă autorul, vom mai reproduce un citat:

„…Liberul schimb nu este calea cea mai bună către dezvoltarea economică. Comerţul contribuie la dezvoltarea economică doar atunci când foloseşte un amestec de protecţionism şi comerţ deschis, ajustându-l constant în funcţie de nevoile sale în schimbare şi de capacităţile proprii. Comerţul este pur şi simplu prea important pentru dezvoltarea economică pentru a-l lăsa pe seama economiştilor adepţi ai liberului schimb.

Investiţiile străine – un benficiu sau o capcană?

Prezenţa şi efectul investiţiilor străine în ţările cu o economie slabă reprezintă un alt subiect-cheie pentru religia neoliberalismului, pe care îl demitizează fără drept de apel Ha-Joon Chang. Este vorba de o operaţiune extrem de importantă, deoarece şi la noi un loc comun în discursul public ţine anume de acest subiect. Observăm cu uşurinţă cum politicieni de toate nuanţele şi experţi de toată mâna se întrec în exerciţii retorice, glorificând în fel şi chip investiţiile străine în economia naţională, văzute ca sursă de redresare economică, prosperitate şi în definitiv ca practică indiscutabilă pentru orice ţară încadrată în sistemul internaţional care doreşte să fie „ca toată lumea” (bună). Cauza acestei atitudini generalizate este aceeaşi: aşa ne-au învăţat consultanţii şi diplomaţii străini, care s-au tot perindat pe la noi în ultimul sfert de secol. Caracterul evident şi axiomatic al multiplelor beneficii pentru societăţi ca a noastră, consideră adepţii gândirii comune, îl poate pune la îndoială doar un ignorant. Ei bine, cel pe care îl avem drept autor al cărţii prezentate în acest material, o somitate academică de talie internaţională, nu poate fi suspectat de lipsă de competenţă. Tocmai de aceea lectura acestei lucrări reprezintă o şansă deosebită pentru schimbarea opticii noastre asupra a unor lucruri pe care în general credeam că le cunoaştem destul de bine.

Mitul liberei circulaţii a capitalului, alături de libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, reprezintă însăşi piatra de temelie a evangheliei neoliberale. Iar afirmaţiile despre necesitatea instituirii unor reglementări la acest capitol în funcţie de situaţia concretă a fiecărei ţări par cel puţin stranii. Nu vom detalia prea mult expunerea acestui compartiment al lucrării, limitându-ne doar la câteva fragmente care sperăm să aibă darul să trezească un şi mai mare interes al cititorului pentru careta respectivă.

Un impact crucial, dar adesea ignorat al ISD (investiţii străine directe) este cel asupra concurenţilor interni (actuali şi viitori). O companie transnaţională care face investiţii străine directe poate distruge firmele naţionale existente care ar fi putut „creşte” şi ar fi putut avea succes fără această expunere prematură la concurenţă sau poate împiedica apariţia concurenţilor interni. În astfel de cazuri, capacităţile de producţie pe termen scurt sunt îmbunătăţite, deoarece filiala companiei transnaţionale care înlocuieşte firmele locale naţionale (prezente sau viitoare) este de obicei mai productivă decât acestea din urmă. Dar nivelul capacităţilor de producţie pe care o ţară le poate atinge pe termen lungdevine mai redus…

Date fiind aceste aspecte, o ţară în curs de dezvoltare poate fi îndreptăţită să respingă beneficiile pe termen scurt ale ISD pentru a mări şansa ca firmele sale interne să se angajeze în activităţi superioare, pe termen lung, interzicând investiţiile străine directe în anumite sectoare sau reglementându-le…

Istoria este de partea ţărilor care au reglementat investiţiile străine directe. Majoritatea ţărilor bogate de astăzi au reglementat investiţiile străine atunci când au fost pe poziţia de a le primi. Uneori reglementarea a  fost draconică – Finlanda, Japonia, Coreea şi Statele Unite (în anumite sectoare) fiind cele mai bune exemple.

Ar fi de menţionat măcar în treacăt că reglementarea ISD nu este una cu interzicerea acestora, iar măsurile respective, care avantajează investitorii naţionali în raport cu cei străini (în anumite sectoare şi pe o durată limitată de timp), nu sunt neapărat factori ce descurajează influxul de capital străin. Ceea ce contează mai mult poate ţine de potenţialul de piaţă al ţării respective, de calitatea forţei de muncă şi a infrastructurii, reglementările fiind o chestiune cu totul minoră în contextul deciziei unor investitori de a se orienta spre o ţară sau alta. Aceste argumente aduse de autor presupun, fireşte, existenţa unui guvern naţional puternic şi competent, care urmăreşte interesul naţional. Evident, o asemenea situaţie încă nu vizează Republica Moldova. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că o asemenea stare de lucruri trebuie privită ca fiind iremediabilă. Dimpotrivă, elaborarea unei viziuni noi, coerente şi viabile asupra perspectivelor de dezvoltare a ţării, bazată pe experienţa internaţională şi pe înţelegerea profundă a nevoilor economiei autohtone şi a realităţilor internaţionale, rămâne a fi prioritatea numărul unu pe agenda publică. Asta pentru că ar fi cu totul dramatic dacă într-o bună zi în fruntea statului ar ajunge oameni cu intenţii bune, dar fără idei. Temele pentru acasă trebuie făcute din timp. Altfel riscăm să rămânem nişte restanţieri incorigibili. Şi pentru a concluziona împreună cu autorul pe marginea acestui aspect, să revenim la textul propriu-zis:

Investiţiile financiare străine aduc mai multe pericole decât beneficii…Deşi investiţiile străine directe nu sunt asemenea Maicii Tereza, ele aduc totuşi beneficii ţărilor-gazdă pe termen scurt. De aceea ce contează cu adevărat atunci când vine vorba de dezvoltarea economică este ce se întâmplă pe termen lung. Acceptarea ISD în mod necondiţionat poate face de fapt mai dificilă dezvoltarea economică pe termen lung.

Prin urmare, investiţiile străine directe pot fi un pact faustian, pe termen scurt ele pot aduce beneficii, dar pe termen lung se pot dovedi de fapt nocive pentru dezvoltarea economică.

Mitul tranziţiei: sacralizarea proprietăţii private şi demonizarea proprietăţii publice
 
Asemenea celebrului economist american Joseph Stiglitz, Ha-Joon Chang priveşte cu ochi critic recomandările legate de aplicarea „terapiei de şoc” în economie, pe care le-au impus instituțiile financiar-creditare ţărilor ex-comuniste. Printre măsurile-cheie urmărite de aceştia a fost în primul rând privatizarea în masă, rapidă, totală şi devastatoare în acelaşi timp. Efectul catastrofal al acestor măsuri neoliberale radicale a afectat practic toate ţările din fostul lagăr socialism, singura excepţie lăudabilă fiind, aşa cum arată acelaşi Stiglitz, China, care a declinat sfaturile FMI şi ale Occidentului în ansamblu. Iar rezultatele acestei independenţe în politicile economice sunt evidente pentru oricine. Nici Moldova n-a fost o excepţie în acest sens. Zelul birocraţiei locale mafiotizate de a privatiza orice unitate economică rentabilă, de a le falimenta şi a le vinde cu bucata este binecunoscut. Întreaga operaţiune de o amploare fără precedent a avut succes în primul rând deoarece societăţile noastre (sau mai curând elitele locale), dezicându-se de trecutul comunist, au basculat cu uşurinţă în mrejele neoliberalismului, pe care l-au considerat a fi singura alternativă a modelului etatist defunct.

„Puţini ar mai susţine acum comunismul ca sistem economic viabil. Dar este un salt logic uriaş să treci de la această concluzie la afirmaţia că întreprinderile de stat sau întreprinderile publice nu funcţionează. Această gândire a devenit populară în urma programului de privatizare de pionierat al lui Margaret Thatcher, din Marea Britanie, la începutul anilor 1980 şi a dobândit statutul de crez pseudoreligios în timpul „transformării” fostelor economii comuniste din anii 1990. Pentru o perioadă, părea că întreaga lume fostă comunistă era hipnotizată de mantra „privat – bun, public – rău”… Privatizarea întreprinderilor de stat a fost, de asemenea, o piesă importantă a agendei neoliberale pe care samaritenii cei răi au impus-o majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare în ultimul sfert de veac.

Partea cea mai proastă a acestei poveşti este că nici după acest sfert de veac se pare că politicienii şi „liderii de opinie” nu s-au tratat de această iluzie periculoasă. Pe post de campioni în menţinerea acestei iluzii se prezintă în mod invariabil „înţelepţii de serviciu” din „societatea civilă”, adică acea duzină de grantofagi unşi cu toate alifiile lui George Soros şi alţii de teapa lor, care se erijează în (im)postura de pedagogi naţionali, dând lecţii publice de pe ecranele televizoarelor cu aerul unor deţinători ai secretelor lumii. Astfel încât garniturile guvernamentale vin şi pleacă, iar povăţuitorii tuturor guvernărilor şi ai societăţii în ansamblu rămân invariabil aceeaşi. Astfel, deviza ironică atribuită foştilor comunişti la Bucureşti capătă conotaţii noi la Chişinău, vizându-i de această dată pe eternii înţelepţi din cohorta „experţilor independenţi”: „La vremuri noi, tot noi!”.

Nu vom relua întreaga expunere a avantajelor şi dezavantajelor existente în cazul administrării unei întreprinderi de stat în raport cu una privată şi viceversa, expuse de o manieră excelentă, cu multiple argumente imbatabile şi exemple concrete de către autor. Menţionăm doar că ambele forme de proprietate îşi au dreptul la viaţă, totul depinzând de o multitudine de condiţii şi criterii concrete, care trebuie luate în calcul la aprecierea nivelului de performanţă a fiecăreia dintre ele. Cert este însă că în realitatea economică practică lucrurile se prezintă de o manieră mult mai complexă decât în teoriile fundamentaliste de factură marxistă (care sacralizează proprietatea de stat) sau neoliberală (care exaltă simetric proprietatea privată).

Aşa, de exemplu, eficienţa unei întreprinderi poate depinde nu doar de forma de proprietate, ci şi de dimensiunile ei şi de măsura în care acţionarii (de stat sau privaţi) sunt implicaţi în management sau au capacitatea de a-l supraveghea la modul eficient. Sau, aşa cum arată autorul, „întreprinderile de stat pot fi instrumentul ideal şi acolo unde există un „monopol natural”. Acesta se referă la situaţia în care condiţiile tehnologice fac ca prezenţa unui singur furnizor să fie cel mai eficient mod de a servi piaţa. Electricitatea, apa, benzina, căile ferate şi liniile de telefonie fixă sunt exemple de monopol natural.” 

În cazul nostru, aşa cum ştim, electricitatea şi benzina sunt demult înstrăinate în favoarea sectorul privat, iar căile ferate şi telefonia fixă urma să fie sacrificate pe altarul relaţiilor cu „partenerii de dezvoltare” care ne cer să le privatizăm. Între altele, ar fi de reţinut că diferenţa dintre o întreprindere de stat şi una privată constă în faptul că ambele plătesc impozite, doar că  în cazul celei de stat întregul profit este vărsat în bugetul public, iar al celei private – în buzunar privat. Şi încă e bine dacă cel privat este un localnic şi urmează să-şi investească banii în consumul local sau să îi reinvestească pe piaţa autohtonă. Pentru că dacă e străin, de obicei îşi cară banii în ţara de origine. Desigur, e inutil să repetăm că în fiecare caz aparte se iscă o sumedenie de condiţionalităţi de care trebuie să se ţină cont pentru obţinerea unui rezultat optim din activitatea unei întreprinderi. Iar dacă cele înşiruite de noi sunt de la sine evidente, de ce atunci se mai insistă atât de mult pe prioritatea inexistentă la capitolul eficienţă şi utilitate publică a sectorului privat în raport cu cel de stat? Din interes meschin sau din prostie? Răspunsul ar fi unul solomonic: ambele motive pot fi la fel de valabile.

Ar mai fi de menționat aici faptul că autorul aminteşte că pe lângă cele două forme de proprietate „există şi multe drepturi de proprietate comunale, care funcţionează foarte bine. Multe comunităţi rurale din toată lumea au drepturi de proprietate comunală ce reglementează eficient utilizarea resurselor comune (cum ar fi pădurile, peştele) pentru a împiedica exploatarea în exces”.

Desigur, ar trebui să mai subliniem şi faptul că gradul de prosperitate a unei societăţi mai depinde şi de măsura în care este distribuită proprietatea privată cât mai multor cetăţeni, familii, comunităţi  şi grupuri sociale. Asta pentru că democraţia politică funcţionează în măsura în care funcţionează democraţia economică, iar distribuţia largă şi echitabilă a proprietăţii presupune existenţa unui stat puternic şi a unor reglementări ce ar împiedica apariţia unor monopoluri sau oligopoluri. Altminteri ne pomeni în situaţia când întreaga societate este captiva unor oligarhi ce instituie regimul plutocraţiei. Reiese că am scăpat de nomenclatura comunistă şi am dat peste nomenclatura oligarhică, generată de concentrarea excesivă de capital în mâinile unui grup restrâns de persoane.

Industria, nu sfera serviciilor şi nici agricultura, aduce prosperitate

Întrucât în ultimii ani se vehiculează tot mai intens ideea, potrivit căreia economia unei ţări ar putea genera dezvoltare şi prosperitate unui număr larg de cetăţeni bazându-se în mod prioritar pe sfera serviciilor (cum ar fi turismul, de exemplu) sau pe agricultură, fără a avea o industrie puternică, apelăm din nou la opinia avizată a profesorului de la Cambridge Ha-Joon Chang. Anume formarea unui puternic sector industrial, care este cheia succesului  general, este împiedicată de acţiunile de dereglementare, uneltite de economiile dezvoltate contra celor mai slabi. Asta cu toate că, aşa cum subliniază autorul, „investiţiile în construirea capacităţilor (de producţie – n.n.) cer sacrificii pe termen scurt. Dar acesta nu este un motiv pentru care nu trebuie făcute, contrar a ceea ce spun economiştii adepţi ai pieţei libere”. Şi în contuare:

Dacă barierele reprezentate de taxe vamale sau subvenţiile le permit firmelor locale să acumuleze noi capacităţi – prin cumpărarea unor utilaje superioare, îmbunătăţirea organizării şi instruirea muncitorilor – şi să devină competitive pe plan internaţional, reducerea temporară a nivelului de consum al ţării (deoarece refuză să cumpere bunuri străine, de mai bună calitate şi la preţuri mai mici) poate fi pe deplin justificată.

De reţinut că invazia de mărfuri străine pe piaţa noastră internă este una dintre cauzele de bază ale subdezvoltării economice, inclusiv a lipsei de capacităţi industriale pentru a face faţă concurenţei cu produsele de import, aceeaşi situaţie fiind caracteristică şi sectorului agrar, ucis de importurile şi contrabanda în cantităţi gigantice de produse similare cu cele de origine locală. Această situaţie este şi una dintre cauzele de bază ale unui şomaj atât de mare, care generează migraţia masivă a forţei de muncă peste hotare. Altfel zis, la întrebarea ce importă Moldova, am putea răspunde simplist: mărfuri, servicii şi capitaluri străine. Iar la întrebarea ce exportă, răspunsul ar fi: oameni. Astfel, schimbul este departe de a fi unul echivalent. Reiese că mergem să lucrăm în străinătate pentru a face bani ca să cumpărăm acasă mărfuri şi servicii străine. Un asemenea cerc vicios nu poate decât să aprofundeze criza social-economică şi să ne împingă spre un faliment total: economic, politic, demografic.

Odată ce am acceptat că este important să creştem capacităţile de producţie, unde exact ar trebui să investească o ţară pentru a face acest lucru? – se întreabă autorul, pentru a ne oferi tot el răspunsul optim. – În industrie sau mai precis în industria de prelucrare – iată răspunsul meu. Este, de asemenea, răspunsul pe care l-ar fi dat generaţii întregi de artizani de succes ai dezvoltării economice, de la Robert Walpole[1] încoace, dacă li s-ar fi pus aceeaşi întrebare”.  Şi continuă astfel:

Istoria ne-a arătat în mod repetat că cel mai important lucru care deosebeşte ţările bogate de cele sărace este practic capacitatea de prelucrare mai mare, acolo unde productivitatea este, în general, mai ridicată şi, mai important, acolo unde productivitatea are tendinţa (deşi nu întotdeauna) de a creşte mai rapid decât în agricultură sau servicii. Walpole ştia acest lucru acum aproape 300 de ani, când i-a cerut regelui George I să spună în Parlament: „Nimic nu contribuie mai mult la promovarea bunăstării publice decât exportul de produse prelucrate şi importul de materii prime brute străine”.

Un subiect aparte în lucrarea de faţă este cel al gestionării inflaţiei şi al rigorilor impuse în acest sens de către FMI ţărilor sărace, care creează probleme enorme acestor ţări. Nu intrăm în detalii, însă, lăsând cititorul să se documenteze la acest capitol studiind cartea în cauză. Precum nu pomenim decât în treacăt şi chestiunea independenţei băncilor centrale în raport cu autoritățile naţionale, care a devenit o problemă generală de câteva decenii încoace, ce provoacă deseori efecte negative majore. Nici problema proprietăţii intelectuale, a brevetelor şi a modului în care ar putea realiza un salt în dezvoltare economiile statelor sărace fără a face uz de cele mai înalte tehnologii, care sunt practic inaccesibile din cauza multiplelor bariere instituite la nivel internaţional. Toate acestea ar ocupa un spaţiu mult prea mare pentru o prezentare de carte, fie ea şi una ceva mai extinsă.

Am dori totuşi să remarcăm în încheiere un aspect pe care îl găsim fundamental în definirea profilului profesional şi moral al autorului acestei cărţi. Ha-Joon Chang provine dintr-o ţară care acum câteva decenii era una dintre cele mai înapoiate ţări din lume.  Experienţa lui personală îl ajută să fie solidar şi să pledeze pentru o soartă mai bună pe care o merită toate popoarele lumii. Iar ceea ce trezeşte o admiraţie deosebită, alături de anvergura academică şi argumentaţia impecabilă, este profundul angajament moral cu care îşi scrie cărţile. Angajamentul plenar şi pledoaria plină de pasiune pentru mai multă echitate în relaţiile dintre ţările bogate şi cele sărace, ca şi sfaturile practice pe care le poate însuşi orice conducător sau expert din „periferia lumii” în avantajul propriei ţări, îl ridică pe economistul coreean la cele mai înalte culmi de probitate profesională.

[1] Robert Walpole ) (n. 26 august 1676 , Norfolk – d. 18 martie 1745, Londra) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii, între 1721 și 1742 (n.n., sursa: Wikipedia)

Sursa: Estica.eu 16.02.2016

De ce au pus gând rău plăţilor cash

Postat pe: 14.05.2015 09:05:42

Restricţionarea utilizării banilor de hârtie facilitează mutarea poverii datoriilor de la stat şi bănci pe spatele consumatorilor şi mediului de afaceri.

Argaţi pe moşia statului şi în lanţuri legaţi de sistemul bancar. Acesta este viitorul pe care se pare că ni-l pregătesc cei mari atunci când încearcă să ne ia din mână puterea pe care ne-o dau banii de hârtie. Limitările plăţilor în cash - înăsprite începând cu aceste zile şi în România - avantajează doar băncile şi clientela statului, fiind o ameninţare importantă la libertatea economică, în condiţiile în care cei loviţi sunt consumatorii şi micile afaceri.

Sunt avertismente lansate în întreaga lume şi care ne pun în gardă că aceste măsuri nu sunt atât preconizate pentru reducerea fraudei şi evaziunii fiscale, cât pentru întărirea represiunii financiare împotriva celor care îşi realizează câştigurile în sistem de piaţă concurenţială.

Din data de 9 mai a.c., a intrat în vigoare legea 70/2015 care extinde limitările de utilizare a banilor gheaţă şi către alte categorii de participanţi la economie decât firmele. Persoanele fizice nu vor mai putea face plăţi cash de mai mult de 10.000 de lei pe zi. Măsura guvernamentală este considerată greşită de către Cristian Păun, conferenţiar universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti. „Afacerile mici şi populaţia vor plăti costurile“, a declarat el pentru revista Capital.

Dacă am crede că este o năzbâtie la nivel naţional ce poate fi reparată printr-o lege de sens contrar, avem o veste proastă: tendinţa este similară în toată lumea. Consultantul financiar Martin Armstrong, unul dintre cei mai buni analişti în ceea ce priveşte interpretarea ciclurilor de sentiment în economie, ne avertizează că avem în faţă „o nouă eră de totalitarism economic“ care ar putea fi marcată inclusiv de confiscări făţişe.

Statele par a avansa pe linia măsurilor de control a capitalului, iar în ceea ce priveşte limitările utilizării cash-ului au aliaţi importanţi în industria bancară, dar şi nume importante din sectorul tehnologic. Lansând în octombrie 2014 sistemul Apple Pay, cea mai importantă corporaţie din IT avansează perspectiva dispariţiei banilor de hârtie, la fel ca şi fondatorul Microsoft, Bill Gates. Luna trecută, olandezul Willem Buiter de la Citigroup, fost membru al board-ului Băncii Angliei, profeţea „moartea banilor cash“, element salutat ca fiind dezirabil de către gigantul bancar american JP Morgan Chase & Co.



Un cadou nemeritat pentru bănci

Nu este întâmplător că băncile susţin limitările plăţilor cash. Sunt şi principalele beneficiare, ne explică profesorul Păun. În primul rând, acestea câştigă din comisioane, în condiţiile în care categorii tot mai largi de participanţi la economie sunt silite să folosească instrumente bancare. În al doilea rând, instituţiilor de credit li se ridică, în mare parte, şi constrângerea pe care o reprezentau retragerile de cash. Singurul mod de a verifica lichiditatea unei bănci şi dacă aceasta nu abuzează de sistemul rezervelor fracţionare, creând bani din nimic, îl reprezintă capacitatea titularilor conturilor de a-şi lua sub formă de bani de hârtie o parte din deţineri. Finalmente, băncile beneficiază şi de avantajul reducerii unor costuri, în măsura în care manipularea şi păzirea banilor cash reprezintă o cheltuială pentru instituţiile de credit.

Ceea ce pentru bănci este un profit gratuit acordat, pentru ceilalţi participanţi la economie înseamnă dezavantaje, afirmă Păun. Aceştia sunt obligaţi să folosească substitute monetare pentru cash (card de credit, internet banking) plătind servicii bancare, iar expandarea masei monetare în folosul băncilor reprezintă iarăşi o inflaţie, ale cărei costuri le suportă tot populaţia.

Noi tocmai fugeam cu banii... de o represiune nedreaptă

Statul pare a fi venit la timp cu acest colac de salvare pentru bănci. Trendul de tăieri de dobânzi de doi ani al Băncii Naţionale a României, care a adus dobânda-cheie până la nivelul de 1,75% la finele săptămânii trecute, i-a făcut pe mulţi români să cântărească (care mai sunt) avantajele de a mai ţine banii la bancă. Fenomenul utilizării în creştere a cash-ului s-a manifestat cu precădere începând cu anul trecut. De la debutul acestuia şi până în prezent numerarul în circulaţie a urcat cu 16,9%, respectiv cu peste cinci miliarde lei, conform seriilor de date oferite de BNR.

Mai mult decât atât, calculele realizate de revista Capital indică un nivel record al procentajului pe care numerarul îl reprezintă în cantitatea totală de bani, reflectând o încredere în scădere a participanţilor la economie faţă de Fisc şi faţă de bănci. În februarie a.c., numerarul în circulaţie reprezenta 15,99% raportat din masa monetară în sens larg (M3), depăşind maximele anterioare consemnate pe vârful crizei financiare globale şi a intrării economiei româneşti în recesiune, în octombrie-noiembrie 2008.

Românii par a refuza dobânzile mici din partea sistemului bancar, iar nivelul de remunerare a depozitelor pare a se fi apropiat de limita de la care se justifică să ţii banii literalmente la saltea. Restricţiile privind cash-ul sunt orchestrate de state, băncile centrale şi băncile comerciale tocmai pentru a promova dobânzile negative, spune Scott Shay, preşedinte al Signature Bank, instituţie de credit din SUA cu active însumând 21 miliarde dolari. „Măsurile de limitare a plăţilor cu bani gheaţă reprezintă o ameninţare uriaşă la adresa libertăţii economice“, declara acesta pentru CNBC.

Ne lovim cu capul de un plafon coborât

Deşi cele mai avantajate, băncile se ascund în spatele statelor. Argumentul restricţiilor rămâne combaterea fraudei şi evaziunii fiscale. Germania, Marea Britanie, Finlanda, Suedia, Danemarca, Malta, Cipru, Slovenia, Islanda, Austria, Estonia şi Lituania sunt însă toate ţări unde nu există plafon limită pentru plăţile cash. România ar urma să fie printre ţările cu cel mai sever regim, depăşind nivelurile-limită din Republica Cehă (14.000 euro), Slovacia şi Bulgaria (5.000 euro), Franţa şi Belgia (3.000 euro). Limitările sunt comparabile cu cele ale Spaniei (2.500 euro), şi mai relaxate doar faţă de Grecia cu un plafon de 1.500 euro şi Portugalia cu unul de 1.000 euro, conform portalului BCE.

Ceva e putred şi în Danemarca

Măsurile pe linia restricţiilor continuă. La jumătatea săptămânii trecute, guvernul Danemarcei a anunţat intenţia de a promova o lege care să permită benzinăriilor, magazinelor de haine şi restaurantelor să refuze plăţile cash, ca metodă de a accelera utilizarea cardurilor şi a sistemelor de plăţi alternative, informează Quartz. Plăţile cu bani gheaţă au coborât în această ţară sub 30%, după ce acestea se situau la 60% în anul 2000 şi la 80% în 1991. Ministrul de Finanţe Bjarne Corydon explică faptul că astfel vrea să scutească firmele de „considerabile poveri administrative şi financiare“. Argumentul ar fi un studiu al companiei de consultanţă McKinsey care indică existenţa unor costuri mai ridicate aferente manipulării de cash.

Statul, prea lacom ca să ne lase să supravieţuim

În România, antreprenorii nu par a fi câtuşi de puţin îngrijoraţi de aceste cheltuieli suplimentare, iar limitările mai degrabă au fost primite negativ în mediul de afaceri. Sub acest aspect, Guvernul riscă să se îndepărteze de recomandarea Băncii Centrale Europene, oferită la solicitarea autorităţilor de la Bruxelles înaintea introducerii acestor limitări. În avizul favorabil al instituţiei de la Frankfurt din 31 octombrie 2012 se recomandă prudenţă faţă de efectele adverse şi se atenţionează că aceste restricţii trebuie să aibă în vedere doar ţinta de limitare a fraudei şi evaziunii. „Limitările plăţilor în cash ar trebui să fie proporţionale cu obiectivele urmărite şi să nu meargă dincolo de ce este necesar pentru a atinge aceste obiective. Orice impact al limitărilor propuse trebuie să fie cu grijă cântărit în raport cu beneficiile publice aşteptate“, spune documentul citat.

Statul este tentat să treacă peste aceste efecte negative în măsura în care el însuşi este un câştigător de pe urma deciziilor. Cristian Păun ne-a explicat că, în măsura în care toate plăţile ar fi electronice, statul mizează că astfel va scoate la iveală o parte din economia subterană pe care apoi să o fiscalizeze. „Nu este neapărat bine“, continuă profesorul de la ASE. O parte din această economie este de supravieţuire şi ea poate subzista numai în condiţiile în care nu este fiscalizată. Atacarea şi acestor operaţiuni marginale din economie riscă astfel să atenteze la supravieţuirea unor producători şi consumatori.

Distrugerea lumii aşa cum o ştim

Mutarea tuturor banilor în bănci poate fi urmată de o măsură încă şi mai radicală, respectiv confiscarea. Australia a trecut deja acest prag. În această ţară se aplică începând de acum o taxă pe economisire. Este măsura care îl aşază pe premierul Tony Abbott alături de Lenin, scrie pe portalul său Martin Armstrong. „Aceasta va conduce la distrugerea totală a culturii occidentale“, avertizează consultantul financiar care crede că acesta este doar un balon de încercare pentru a se vedea dacă o astfel de măsură se poate pregăti pentru SUA şi Europa fără a naşte convulsii sociale. „Dacă nu va fi o rezistenţă masivă din partea deponenţilor australieni, restul lumii ar trebui să se aştepte la o confiscare făţişă foarte curând“, mai spune Armstrong.

Avem ceva de făcut?

L-am întrebat pe profesorul Păun ce am putea face noi românii pentru a rezista acestei represiuni financiare. „Rezistenţa împotriva statului este problematică; el are de partea lui coerciţia şi forţa“, vine răspunsul. Singura formă de rezistenţă ar fi ca laolaltă producători, consumatori, antreprenori să se organizeze în asociaţii reprezentative şi care să-şi spună răspicat punctul de vedere. „Noi avem o guvernare fără opoziţie din partea economiei reale“, spune Păun. Dacă va fi presiune, mai devreme sau mai târziu, şi Guvernul va trebui să asculte: „Îşi pot da seama atunci că există un cost politic real din această agresiune şi se vor gândi mai mult înainte să vină cu asemenea aberaţii.“ Este şi avertismentul lui Armstrong: „Să ne trezim până când siciriul nu va fi închis şi cu ultimul cui!“

Adrian Panaite

Sursa: Capital 13.05.2015

Fabricile jefuite de băieţii deştepţi

Postat pe: 04.03.2015 06:03:47

Două proiecte imobiliare au luat locul unora dintre cele mai importante uzine bucureştene. Electrotehnica şi Uzina de Motoare Electrice - UMEB - au intrat în proprietatea Broadhurst la sfârşitul anilor '90. Liderii de sindicat au aflat imediat pe pielea lor cum va fi relaţia cu noii proprietari. Dar şi intenţiile lor. 

"Broadhurst a ştiut una şi bună: a speculat o piaţă în devenire, au avut şi au un om care ştie bine piaţa de capital şi a ştiut cum să înmulţească, să multiplice banii pentru acest fond" explică Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical.
 
Iar banii i-au multiplicat în doar câţiva ani, însutit. şi asta pentru că au luat fabricile la preţuri modice: pentru UMEB au scos din buzunar 1 milion de lei pentru pachetul majoritar de acţiuni, iar la Electrotehnica de aproape trei ori mai mult.
 
Cum au reuşit? Au speculat o lege a privatizării cu multe lacune. Statul a impus numeroase restricţii şi, în schimb, le-a vândut ieftin. O lege păguboasă, după cum arată fostul şef al AVAS, Răzvan Orăşanu.
 
"Spui că investitorul va face nu ştiu câte milioane, va investi în compania respectivă. Şi pentru că va investi nu ştiu câte milioane, tu îi dai compania mai ieftin? Atunci înşeli statul şi contribuabilul şi ne furăm singuri pălăria" spune Orăşanu.
 
O pălărie de sute de milioane de euro. Pentru că Broadhurst şi-a majorat cota de participare, până când a pus mana pe tot! Miza cea mare, terenurile fabricilor.
 
Cotroceni Park SA este controlat de un off-shore din Cipru, Cotroceni Investments Limited, iar acest off-shore a fost vândut investitorilor israelieni. Prin tranzacţionarea în paradisul fiscal, au evitat astfel plata de taxe in Romania.
 
Şi asta nu ar fi tot. Pe acest teren a fost ridicat mall-ul AFI Cotroceni. Iar clădirile au fost subevaluate, pentru a se plăti impozite mai mici. Din documentele procurorilor, rezultă că firma a dat o gaură statului de 20 de milioane de lei.
 
Compania susţine că este o neînţelegere.

Aceeaşi soartă a avut-o şi Electrotehnica. Iar afacerea bună au făcut-o tot cei de la Broadhurst. Cele peste 4 hectare din zona Lujerului au fost vândute în decembrie 2006 spaniolilor de la Gran Via pentru mai bine de 30 de milioane de euro.
 
Terenul acum este părăsit, în aşteptarea revenirii pieţei imobiliare.
 
Reprezentanţii NCH Advisors, administratorii fondului Broadhurst, nu au dorit să ofere explicaţii în cadrul unui interviu.

Sursa: Antena3 02.07.2014

1   2   3   4   5       Articole mai vechi