Magazia de articole

Când soarta cobailor nu-i interesează pe stăpâni

Postat pe: 23.09.2016 10:09:32

Guvernul Cioloş a făcut un pas înapoi în legătură cu proiectul de modificare a unor importante reglementări în domeniul fiscalizării muncii, lăsând responsabilitatea iniţiativei respectivelor modificări în seama secretarului de stat de la Finanţe, Gabriel Biriş, care, în consecinţă, şi-a dat demisia. Importanţa modificărilor respective depăşea cu asupra de măsură atribuţiile funcţiei de secretar de stat, dl Biriş fiind cu mult mai probabil folosit în chestiunea cu pricina pe post de balon de încercare şi, în final, de ţap ispăşitor sau acarul Păun.

Sub aparenţa unei reduceri procentuale a contribuţiei pentru pensii, urma ca întreaga această contribuţie (21,7% asupra salariului brut) să treacă în sarcina angajatului, spre deosebire de prezent, când peste 60 de procente (respectiv 15,8% din 26,3%) sunt în seama angajatorului. Salariile brute urmau să crească la concurenţa acoperirii sumei necesare pentru suportarea integrală de către angajat a contribuţiei prevăzute pentru pensii, procedura de plată a contribuţiei rămânând în continuare reţinerea la sursă (adică vărsământul de către angajator). Cota de 21,7% urma să se aplice şi asupra veniturilor din activităţi independente sau chirii.

Acum, la un anumit timp după demisia dlui Biriş, când pare că iureşul iscat a trecut, este poate mai nimerită o discuţie asupra problemei. La rece, cum se spune, pentru că, din păcate, guvernul Cioloş a aruncat în piaţă demersul nu la rece, ci la ”înghesuială”, fără vreo dezbatere publică deşi conştient de implicaţii, şi fără ezitări doctrinare sau practice, ca şi cum ar fi avut de îndeplinit o sarcină trasată ”de sus”! Ceea ce nu este deloc exclus, deoarece guvernul Cioloş este reprezentantul fără echivoc al actualului proprietar majoritar al economiei din România, care este capitalul străin (în linii esenţiale cel vest-european), fapt ce şi explică provenienţa de la Bruxelles a celor mai mulţi miniştri, inclusiv a premierului. În contextul dat, guvernul Cioloş a venit de la Bruxelles cu sarcini precise: să blocheze creşterile prevăzute de salarii în sectorul public sau să le contrabalanseze, spre a nu crea impulsuri similare în sectorul privat (căci salariile mici constituie cheia controlării în sistem colonial a României) şi să înceteze în actuala perioadă absorbţia de fonduri europene (care, probabil, au fost deja extrase de la Bruxelles pentru finanţarea refugiaţilor ajunşi în Germania şi alte ţări vestice).

Demersul pus până la urmă în cârca dlui Biriş nu numai că realiza cu brio sarcina transmisă de la Bruxelles în materie de salarii, dar ţintea mult mai departe, creând proprietarului actual al economiei din România, respectiv capitalului străin, avantaje de care acesta nu dispune nicăieri în altă parte în Europa. Nu era nicidecum vorba de vreo simplificare fiscală tot mereu şi în mod greţos invocată, şi nici de vreo clarificare binevenită în zona contribuţiilor pentru asigurări sociale, care să elimine ambiguităţile, controversele şi evaziunea din această zonă.

În esenţă, era vorba despre un experiment dramatic la care nu te încumeţi decât dacă soarta subiecţilor în cauză (a cobailor cum s-ar zice) nu interesează, fiind foarte puţin important pentru experimentator (în cazul de faţă capitalul străin din România) dacă sistemul supus probei de foc rezistă sau colapsează.

Localizarea în România a încercării – ce va fi în curând repetată! – nu este deloc întâmplătoare! România este doar în subsidiar singura ţară din Europa (şi din lume) în care există mai mulţi pensionari decât salariaţi şi în care deci subfinanţarea pensiilor constituie o problemă iremediabilă, ameninţată permanent de gâtuiri şi evaziuni. Fundamental, România este singura ţară din Europa - şi ne referim la Europa şi nu doar la Uniunea Europeană, cea cu atâtea pretenţii! - în care, din produsul anual, aşa-numitul Produs Intern Brut (PIB), capitalul ia halucinant mai mult decât munca (55% faţă de 31%), în timp ce în toate ţările occidentale, atât de ridicate în slăvi pe la Bucureşti, dar nu pentru a fi urmate ca model, ci doar ca demonstraţie de obedienţă, situaţia este complet inversă (sub 40% revine capitalului şi chiar peste 50% muncii). Cotele din România nu se mai regăsesc decât în ţările coloniale cu statut de acest tip cvasirecunoscut.

Cum este poziţionat statul român în raport cu această odioasă împărţire a PIB între muncă şi capital? Statul, care culege diferenţa din PIB prin impozite (adică vreo 14%), taxează în mod absolut apocaliptic munca, adică tocmai partea minoritară, într-o proporţie de peste 2,5 ori mai mare decât capitalul (deşi acesta preia din PIB o parte aproape dublă). România este singura ţară din Europa în care statul nu s-a opus în vreun fel ofensivei capitalului împotriva muncii din timpul crizei şi din perioada postcriză, în timp ce în toate celelalte ţări guvernele au căutat să contracareze această ofensivă, în fond pentru protecţia cetăţenilor lor. Ca urmare, România este singura ţară din Europa unde partea revenind muncii din PIB s-a prăbuşit pur şi simplu în ultimii 10 ani. La intrarea în Uniunea Europeană, munca prelua din PIB peste 40%, acum ajungând să preia numai 31%. Statul român nu numai că nu a căutat să contracareze ofensiva capitalului, dar a adoptat măsuri peste măsuri de stimulare a împărţirii odioase a PIB între muncă şi capital. Toate măsurile de aşa-zisă reducere a fiscalităţii au fost de fapt cadouri făcute capitalului, care au adâncit discrepanţa menţionată şi care explică prăbuşirea fără egal şi fără corespondent în Europa a părţii culese de către muncă din PIB.

Această prăbuşire nu poate fi despărţită de ascensiunea fulgurantă a capitalului străin în România în respectiva perioadă. De la o poziţie relativ modestă la intrarea României în Uniunea Europeană, capitalul străin a ajuns să obţină peste jumătate din cifra de afaceri realizată pe ansamblu în România. Și o face cu nici 30% din forţa de muncă, rezultând o productivitate de peste 2 ori mai ridicată decât în cazul capitalului autohton. Este pur şi simplu ameţitor că, în ciuda acestei rentabilităţi recunoscute, capitalul străin raportează oficial profituri mai mici (culmea!) decât capitalul autohton. Și statul român, deşi cunoaşte perfect situaţia, tace mâlc. Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe, rata efectivă de încasare a impozitelor datorate în zona profiturilor este de numai 20%! Practic, se fiscalizează (cu 16%) doar vreo 17 miliarde de euro din cel puţin 80 miliarde de euro obţinute! Restul nu se fiscalizează! Posibilităţile capitalului autohton de evazionare a fiscalizării profiturilor sunt infinit mai mici decât cele ale capitalului străin, care pur şi simplu face „pierdute” profiturile în reţelele lor de comercializare şi producţie internaţionale. Grosul profiturilor lor din România este externalizat înainte de fiscalizare, capitalul străin ajungând de fapt să evazioneze 85-90% din impozitele pe care ar trebui să le plătească pe profiturile realizate efectiv în România.

Rata de evaziune din zona profiturilor (de circa 80%) ar trebui să se afle cu prioritate în vizorul Fiscului, şi nu rata de evaziune din zona impunerii muncii (impozite pe venituri şi contribuţii sociale), care nu este nici de 10-15%! Explicaţia pentru care se procedează invers decât ar fi normal este că în zona muncii Fiscul tabără pe salahorii şi antreprenorii autohtoni, în timp ce în zona profiturilor subiecţii în principal vizaţi ar fi firmele străine, care în România sunt însă bibelou de porţelan (din păcate, nu numai pentru Fisc, dar şi pentru Justiţie)!

Din demersul acesta – aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amânat –, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobândirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!

Și să nu uităm şi micile avantaje ”colaterale”. Dincolo de neparticiparea la contribuţiile pentru asigurări sociale (acoperită din creşteri temporare ale salariilor brute), costurile salariale pentru capitalul străin ar fi scăzut deloc marginal: sarcina de contribuţii pentru asigurări sociale pe salariat (acoperită cu salariul brut) ar fi coborât de la 26,3% la 21,7%, iar sarcina fiscală globală s-ar fi redus prin plafonarea plăţilor pentru contribuţii sociale (de pensii şi sănătate) la cele corespunzătoare unui cuantum de maximum 5 salarii medii pe economie, ca urmare achitându-se pentru noianul de şefi din multinaţionale (cu salarii de mii de euro) contribuţii sociale mai mici decât în prezent. Una peste alta, deci, un nou cadou pentru capitalul străin şi exponenţii săi, pe seama salariaţilor români, dar, deopotrivă - şi important de subliniat - a capitalului autohton şi statului român (mai precis a surogatului ce a mai rămas din acesta din urmă!).

Autor: Ilie Şerbănescu

Sursa: Cotidianul 21.09.2016

BNR, un monstru care mănâncă suveranitatea poporului

Postat pe: 25.05.2016 06:05:05

Conducerea BNR ar putea să fie obligată să răspundă în faţa legii în cazul săvârşirii unor fapte de natură civilă sau penală, în cazul în care proiectul de modificare a Statutului Băncii Naţionale a României, iniţiat de Senatorul ALDE, Cristiana Anghel, va fi aprobat.

Cristiana Anghel spune că, în prezent, BNR este "stat în stat", întrucât Art. 25 alin (3), din Legea Statutului BNR (312/2004), prevede: "Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României şi personalul acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act sau fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială".

"În plus, dacă sunt chemaţi în judecată, banca le plăteşte avocatul, nu se precizează în ce condiţii. Aşa ceva nu există la parlamentari şi la miniştri", ne-a declarat Cristiana Anghel.

Senatorul a mai adăugat: "Nu răspunde nimeni pentru nimic în BNR. Toată lumea răspunde în ţara asta - parlamentari, miniştri. Am creat un monstru care vine şi mănâncă din suveranitatea poporului. BNR împrumută băncile comerciale cu o dobândă foarte mică, iar acestea împrumută apoi statul cu o dobândă mai mare. Este o nebunie! Nu se poate ca politica monetară să fie făcută, de 26 de ani, de aceeaşi persoană şi să nu răspundă pentru nimic".

Potrivit acesteia, membri Consiliului de Administraţie al BNR ar trebui să aibă un singur mandat de cinci ani de zile.

De asemenea, în opinia sa, Parlamentul ar trebui să poată demite conducerea BNR dacă nu îndeplineşte anumite criterii de performanţă.

Cristiana Anghel ne-a mai spus că oficialii BNR ar trebui să fie obligaţi să dea declaraţii de avere şi interese. 

Potrivit expunerii de motive, senatorul consideră că Parlamentul României trebuie să repună statutul Băncii Naţionale a României pe făgaşul normal, constituţional.

Iniţiatoarea argumentează: "Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale au un statut privilegiat. Banca Naţională a României este «stat în stat». Parlamentul României trebuie să repună statutul BNR pe făgaşul normal, constituţional. Independenţa poate fi doar «aparentă», iar în spate să se ascundă o puternică dependenţă «ocultă».(...) Cu toate că BNR, în calitate de autoritate administrativă autonomă, se bucură de o personalitate juridică, guvernatorul având calitatea de ordonator principal de credit, autonomia acesteia nu este absolută, având în vedere obligaţia de a prezenta rapoarte în faţa Parlamentului, care, la rândul său, ar trebui în anumite condiţii să poată revoca membrii Consiliului de Administraţie".

Proiectul prevede ca, în numele Consiliului de Administraţie, guvernatorul Băncii Naţionale a României să prezinte Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde şi activităţile BNR, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit, în şedinţă comună a celor două Camere ale Parlamentului pentru dezbatere. Respingerea de către Parlament a raportului anual atrage demiterea de drept a Consiliului de administraţie.

Conform iniţiativei legislative, revocarea din funcţie a oricărui membru al Consiliului de Administraţie al BNR se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. În prezent, revocarea din funcţie a oricărui membru al Consiliului de Administraţie al BNR se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

O poziţie similară senatoarei Anghel a avut-o recent şi tenismanul Ilie Năstase, senator UNPR, care, supărat din cauza închiderii Arenei BNR, a pornit un adevărat razboi împotriva conducerii BNR. Domnia sa a declarat: "Am cerut în Parlament să aflăm şi noi salariul lui Mugur Isărescu şi al celorlalţi oameni din conducerea BNR, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Salariul meu e public, al lor de ce nu e? Isărescu nu bagă pe nimeni în seamă".

Mai mulţi avocaţi au atras atenţia, pentru ziarul "BURSA", asupra super-imunităţii conducerii BNR.

Sursa: Bursa 19.04.2016

Cum s-a blocat construcţia spitalelor regionale de urgenţă

Postat pe: 11.04.2016 07:04:41

Motto: „În România sunt spitale în care n-ai nici o şansă să te faci bine" (Traian Băsescu, preşedintele României)

- S-au „păpat" toţi banii destinaţi construirii de spitale noi

- Ambiţiosul program pentru 28 de spitale de urgenţă noi, pierdut pe drum

- Trei sferturi din spitalele României sunt construite înainte de anul 1900

- Românii se tem cel mai mult de boală

- Doar 20% din spitalele româneşti ar rezista la un cutremur mai mare

- Cheltuielile unui spital nou sunt cu 40% mai mici decât cu unul existent

- Construcţia spitalelor regionale face parte din Strategia Ministerului Sănătăţii

- Se pare că „atenţiile" sunt piedicile în calea demarării proiectului

Cine urmăreşte cât de cât sondajele de opinie, şi în special capitolul „temerile populaţiei", constată că la întrebarea „De ce vă temeţi cel mai mult?", o proporţie semnificativă din români răspund la fel: „de boală". Dintr-un recent sondaj CCSB (noiembrie 2010), ordinea temerilor românilor este următoarea: boală/sănătate/sistem de spitalizare - 49%, după care urmează, la mare distanţă, bani/sărăcie (24%), şomaj (11%), scăderea pensiilor (3%), inflaţie (3%), calamităţi ş.a.

„Moartea domnului Lăzărescu" nu mai este un film. Infrastructura spitalicească de la noi este la pământ. Dacă ni se tot invocă criza, invocăm şi noi banii aruncaţi pe sărbătoriri şi serbări câmpeneşti (care în anul alegerilor prezidenţiale - 2008 - au atins paroxismul; de ce nu renunţăm chiar şi la parada de 1 Decembrie?). Am putea invoca banii aruncaţi pe borduri, recepţii cu fast, fântâni muzicale, terenuri de fotbal în localităţi care n-au echipe de fotbal, frunze de ţară, indicatoare 3D etc., etc. Acestea să fie priorităţile, sau spitalele? Ăsta este „interesul naţional"? În proiectul de buget pe 2011 taman s-au redus fondurile pentru sănătate cu 40%. Şi ni se tot repetă placa cu numărul mare de „paturi". A analizat cineva cum arată „paturile" şi unde sunt adăpostite? Să apară un spital nou şi să vedeţi cu ce viteză sunt părăsite „paturile" din cele mai multe unităţi medicale existente.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii se pregăteşte să recomande cod roşu pentru sistemul sanitar românesc. Parcă niciodată bolnavii din România nu au îndurat atâtea umilinţe ca în ultimii doi ani. Starea precară de sănătate a românilor a făcut înconjurul lumii. Tot timpul sistemul sanitar românesc şochează cu ceva: spitale rămase fără medicamente, cadre medicale cu salarii reduse, medici care migrează în masă, lipsă acută de aparatură, câte doi bolnavi într-un pat (ruginit şi hodorogit), bolnavi purtaţi zile întregi între spitale. Pacienţii plătesc şi medicamentele, şi feşile, şi detergentul, numai să iasă vii din spitale. Şi mai apar declaraţiile cinice ale guvernanţilor: vor fi reduse cu 10% internările în spitale şi se aşteaptă şi „ieşiri din sistem". Un adevărat „muriţi bine". Preşedintele Băsescu a dat şi el o palmă românilor când s-a operat la Viena (nu era de găsit în Bucureşti o sală de operaţii care să aibă de toate?). Cei mai cu dare de mână merg să se trateze în Ungaria sau Austria. Spitalele din Viena încasează milioane de euro de la pacienţii români. Să ne aducem aminte şi de o declaraţie a preşedintelui Băsescu: „În România sunt spitale în care n-ai nici o şansă să te faci bine".

România ocupă locul 32 din 33 de ţări europene în clasamentele sistemelor sanitare. În 2008 eram pe locul 27 din 31. Accesul la serviciile de sănătate este precar. Suntem pe primul loc în Europa la mortalitate infantilă, avem una dintre cele mai mari rate de infecţie cu tuberculoză din UE. În spitalele noastre îţi laşi viaţa la voia întâmplării: pata neagră de la Maternitatea Giuleşti, unde spitalul nu şi-a permis un sistem de alertă antiincendiu; unităţi sanitare vechi, multe adevărate ruine, care colcăie de infecţii intraspitaliceşti (în lume, când un spital este depistat cu piocianic este demolat). Mai curând suntem o ţară africană decât una membră a UE.

Românul a ajuns la concluzia că în spitalele româneşti, unde eşti umilit, cel mai bun tratament este norocul. Medicii români fac minuni, în condiţiile spitalelor noastre, să ne păzească viaţa. Fac ce pot şi cu ce pot. Sănătatea a devenit o problemă de securitate naţională. Somităţi ale lumii medicale atrag atenţia că sistemul a ajuns în sapă de lemn, este aproape de moarte.

Trei sferturi din spitalele României, construite înainte de anul 1900

În perioada admiterii noastre în NATO, experţii Alianţei au constatat că România nu dispune de un sistem de intervenţie în cazul unor accidente majore sau catastrofe. Românii, pe pielea lor, constataseră de multă vreme că asistenţa medicală obişnuită este precară, ce să mai vorbim de accidente majore.

România şi-a dezvoltat în decursul secolelor un sistem de spital pavilionar. Bun la vremurile respective, ineficient în zilele noastre. Uneori pacientul este transportat şi în 4-5 unităţi pavilionare. S-a constatat că sistemul spitalului pavilionar este cu 25% mai scump decât cel centralizat. Vedem asta şi după cazurile aproape zilnice când bolnavii sunt plimbaţi cu ambulanţa de la un spital la altul sau de la un pavilion la altul. 70% din spitalele României sunt construite înainte de anul 1900. „Colţea" a fost construit în 1701, „Pantelimon" în 1733, „Sf. Spiridon" (Iaşi) în 1755, „Filantropia" în 1806 ş.a.m.d.

Cum arată spitalele din România? Instrumentar medical ruginit, pereţi gata să cadă, gândaci, toalete murdare, igienă precară, săli de operaţii fără aţă chirurgicală. Spitalele noastre oferă imagini greu de închipuit în mileniul al III-lea. Asemenea spitale nu mai pot fi aduse la standarde europene. Şi foarte important: DOAR 20% DIN SPITALELE DIN ROMÂNIA CORESPUND DIN PUNCT DE VEDERE AL REZISTENŢEI SEISMICE.

Doar trei spitale din România corespund standardelor europene: Floreasca, Institutul Oncologic din Cluj şi Institutul Inimii din Târgu-Mureş. Iar în ultimii 30 de ani s-a construit doar un spital: PENTRU SRI (!).

Un program ambiţios: 28 de spitale noi de urgenţă

În anul 2006, în baza unor rigori şi promisiuni angajate la admiterea României în structurile euroatlantice, dar şi a necesităţii realizării unei asistenţe medicale de calitate, au fost iniţiate studii şi proiecte pentru 28 de spitale de urgenţă, componente ale planului naţional de creare a sistemului naţional de intervenţie. Printr-o licitaţie s-au ales firmele care să se ocupe de studii şi proiecte. A fost ales un renumit manager de sisteme sanitare pentru Europa (cele mai grele construcţii civile din lume sunt spitalele, cu fluxuri speciale, dotări speciale) şi Proiect Bucureşti, care se ocupa de depistarea locaţiilor, racordurilor de toate felurile, PUZ-uri etc. Trebuia să fie avute în vedere accesul la infrastructură, existenţa utilităţilor şi multe altele. S-a optat pentru soluţia: opt spitale regionale şi 20 de spitale de urgenţă, construite după standardele impuse de UE. Cel mai important argument: cheltuielile unui spital nou sunt MAI MICI cu 40% decât în spitalele actuale. Şi ce este mai important decât să ai o reducere cu 40% la astfel de cheltuieli bugetare? Şi amortizarea noilor spitale s-ar fi săvârşit într-un termen mai scurt. Eficienţa este crescută, atâta vreme cât s-a dezvoltat reţeaua de transport rapid a bolnavilor cu ambulanţele şi pe calea aerului. Asemenea unităţi spitaliceşti ar fi fost dotate cu heliporturi şi centre SMURD, unele erau prevăzute cu locuinţe pentru medici în apropiere. Un spital regional acorda asistenţă medicală definitivă, fără a mai fi nevoie ca bolnavul să fie plimbat prin mai multe locuri. Un astfel de spital are o abordare multidisciplinară, este conceput să asigure asistenţă medicală pentru orice caz de urgenţă. Tot aici apare conceptul de chirurgie de o zi. Capacităţile spitalelor variau între 400 şi 700 de paturi.

Prin hotărâre de guvern s-au aprobat 28 de localităţi în care să fie construite spitalele şi s-a iniţiat un studiu extrem de complex - necesităţi, morbiditate. Practic, se acopereau toate zonele ţării. Era considerat cel mai mare proiect public de după decembrie 1989.

Proiectele au fost elaborate de un colectiv de specialişti din Germania, Austria şi România. Studiile efectuate au relevat că există disparităţi în accesul la îngrijiri medicale din cauza aşezării geografice inadecvate a facilităţilor spitalelor. Noile spitale au fost gândite pentru efectuarea de intervenţii în regim normal de urgenţă, precum şi în situaţii excepţionale. Au primit avizul consiliilor judeţene, MAPN, MAI, SRI. În final au fost analizate şi aprobate de comisia interministerială şi de Guvernul României, totul concretizându-se cu o hotărâre de guvern.

Culmea, construcţia noilor spitale făcea parte din programul strategic al Ministerului Sănătăţii pentru perioada 2008-2010: „Construirea a 28 de spitale noi (opt spitale regionale de urgenţă şi 20 de spitale judeţene de urgenţă) şi reabilitarea a 15 spitale judeţene de urgenţă".

La mijlocul anului 2006, Parlamentul României a adoptat Legea 95, a Sănătăţii. La Titlul XI - „Finanţarea unor cheltuieli de sănătate", este introdusă ceea ce s-a numit „taxa pe viciu", sumele strânse având trei direcţii precise:

- investiţii în infrastructura sistemului de sănătate;

- finanţarea programelor naţionale de sănătate;

- rezerva MSP pentru situaţii speciale.

Mulţi au fost sceptici cu taxa pe viciu. Nu intrăm în detalii acum. Cert este că în jumătate de an din 2006 s-au strâns 250 milioane euro pentru sănătate, mai mult decât dublu faţă de veniturile prognozate. În 2007 - 450 milioane, în 2008 - 500 milioane. Nu avem datele pe 2009 şi 2010, dar se pare că sumele sunt chiar mai mari. Există experţi care susţin că în aceşti patru ani de când funcţionează taxa pe viciu s-au strâns chiar trei miliarde euro. Şi asta, în condiţiile în care producătorii de alcool au plătit taxa de viciu de şase ori mai puţin decât cei de tutun.

Discutăm cu dl Eugen Nicolăescu, fost ministru al Sănătăţii:

- În ce stadiu aţi lăsat proiectele?

- A fost o activitate laborioasă, o nebunie aş putea să spun. Nici nu vă imaginaţi cât de complicat este să proiectezi un asemenea sistem. Trei ani a durat proiectul. Mai întâi depistarea terenurilor, transferul acestora, proiectarea, studiile, crearea de acces facil spre ele şi câte şi mai câte.

- Pentru câte existau proiecte?

- În diferite stadii pentru toate. Am căzut de acord cu experţii străini pentru opt spitale regionale, cu cea mai mare competenţă pe urgenţă. La sfârşitul mandatului meu erau finalizare şapte licitaţii, cu toate procedurile. Celelalte, în diferite stadii, pentru că unele licitaţii erau contestate, iar pe vremea aceea asta însemna întârzieri.

- Cele şapte puteau începe?

- Puteau, pentru că bugetul pe 2009 cuprindea şi sumele pentru primul an de finanţare a lucrărilor pentru cele şapte spitale. Era momentul în care se negocia semnarea contractelor cu firmele care câştigaseră licitaţiile.

- Şi ce a urmat?

- În februarie 2009 guvernul a pus deoparte bugetul şi a venit cu altul, iar despre spitale nu s-a mai auzit nimic.

Aşadar, în 2008 au început licitaţiile pentru toate aceste amplasamente. 13 spitale au fost scoase la licitaţia de execuţie la cheie. Au fost impuse condiţii exigente pentru firmele care urmau să oferteze construcţia noilor spitale, adică să nu fie încredinţate unor firme de apartament, ci unora cu o carte de vizită impresionantă. În final, ca urmare a unor contestaţii sau neconformităţi ale unor oferte, au fost adjudecate spitalele din Timişoara, Arad, Brăila, Galaţi, Bistriţa, Ploieşti şi Piatra Neamţ. De pildă, spitalul regional Timişoara urma să preia bolnavii din regiunea Vest - Timiş, Arad, Hunedoara, Caraş-Severin. Execuţiile acestora, cu excepţia celui din Galaţi, au fost prevăzute în bugetul Ministerului Sănătăţii. Şi celelalte proiecte au rămas în picioare, pentru acestea fiind necesară doar procedura de achiziţie publică (potrivit OUG 34, contractele se puteau încheia dacă exista o prevedere bugetară care să acopere suma contractată). Ulterior, prin HG 111/21.12.2006 (art. 1, 2 şi 3), Guvernul a dat posibilitatea ca pentru proiectele cu execuţie multianuală să se poată face contractarea fără existenţa în planul bugetar al acelui an a întregii sume, urmând ca restul banilor să se asigure fie de la buget, fie din alte surse de finanţare.

Cei care pretind că de la apariţia Legii sănătăţii pe taxa de viciu s-au strâns aproape trei miliarde euro nu sunt departe de adevăr. Numai că banii destinaţi investiţiilor în spitale au fost deturnaţi. Cu 1,2 miliarde euro se construiau toate spitalele aprobate şi licitate.

7 aprilie 2009: s-a decis, prin adoptarea unui memorandum, CONTINUAREA construirii a 15 spitale regionale de urgenţă, în urma recomandării Băncii Mondiale. „Continuarea" era prea mult spus, pentru că nu începuse nimic, dar era bine ca măcar de atunci să se urnească ceva. Se lăsa impresia că banii veneau de la Banca Mondială. Ministrul Bazac chiar spunea că pentru cele 15 spitale Ministerul Finanţelor va acorda în 2009 credite Ministerului Sănătăţii. Tot în 2009 ni se promitea că „actuala guvernare şi-a propus continuarea programelor de investiţii, prin alocarea unui miliard de euro anual". Noile spitale n-au văzut nici măcar un euro şi ne aflăm la finele anului 2010.

Tot în aprilie 2009 s-a anunţat că guvernul a aprobat programul de investiţii în infrastructura spitalicească şi chiar a enumerat judeţele: Iaşi, Neamţ, Dolj, Timiş, Arad, Prahova, Cluj, Bistriţa-Năsăud, iar în formula parteneriat public-privat - Constanţa, Brăila-Galaţi, Argeş, Bacău, Mureş, Braşov, Bucureşti.

Dvs., stimaţi cititori, aţi auzit să fi început construcţia vreunui spital în aceste localităţi?

Interpelare Anca Boagiu: „Ce se întâmplă cu spitalele promise la aderarea în UE?"

Nu ştim dacă, ajunsă acum în poziţia de ministru (e drept, nu la Sănătate), doamna Anca Boagiu ar mai face o asemenea interpelare în Senat. Am considerat-o curajoasă la vremea ei şi de aceea o reproducem in extenso:

„Interpelarea este adresată domnului Ion Bazac, ministrul Sănătăţii, şi are ca subiect stadiul implementării proiectelor de construcţie a spitalelor regionale.

Înainte de data aderării, respectiv 1 ianuarie 2007, România a transmis Comisiei Europene planurile sale de dezvoltare, Cadrul strategic naţional şi, implicit, programul de dezvoltare regional, care includea şi construcţia a şapte spitale regionale, unul dintre ele fiind preconizat a fi construit chiar în municipiul Bucureşti. Din nefericire, în luna mai a anului 2008, fostul ministru al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, a anunţat că în următorii patru ani se vor construi în România 32 de spitale noi, o investiţie estimată la 2,7 miliarde euro. În acelaşi timp, în Timişoara, Iaşi, Craiova şi Târgu Mureş urmau să fie construite spitale regionale de urgenţă, în timp ce în 18 judeţe urmau să fie construite, până în anul 2012, spitale de urgenţă judeţene. Pe lângă cele patru spitale regionale şi cele 18 judeţene de urgenţă, investiţiile vizau şi 10 spitale municipale, orăşeneşti şi comunale.

De curând aţi anunţat lansarea unui Program de colaborare, până în 2013, cu Banca Mondială, în scopul dezvoltării Strategiei în domeniul sănătăţii şi, punctual, pentru evaluarea necesităţii şi a condiţiilor implementării programului de construcţie şi reabilitare a unor spitale în România, ţinând cont şi de restricţiile bugetare. Având în vedere că Programul Operaţional Regional 2007-2013, în axa 1.2.1, Aria A – «Reabilitarea şi modernizarea infrastructurii pentru serviciile de sănătate», dezvoltat în România, prevede finanţarea din Fondul European de Dezvoltare Regională a «Reabilitării, modernizării şi echipării ambulatoriilor din spitale», dar şi «Modernizarea şi echiparea secţiilor de urgenţă din cadrul spitalelor regionale», am rugămintea să-mi răspundeţi la următoarele întrebări:

Care este stadiul construcţiei spitalelor regionale aprobate în Strategia Ministerului Sănătăţii?

În ce măsură este posibil ca noua strategie – pe care o veţi dezvolta în parteneriatul cu Banca Mondială – să modifice şi lista spitalelor regionale care urmează a fi construite, menţionând aici că ne-am menţine şi angajamentele de dinainte de data aderării, fără a mai gândi doar politic, în campanie electorală?

Care estimaţi ca va fi rata de absorbţie a fondurilor alocate pentru axa 1.2.1, Aria A din Programul Operaţional Regional, având în vedere că alocarea maximă pentru un proiect privind secţiile de urgenţă din spitalele regionale este de 25.000.000 euro? Vă mulţumesc".

Doamna Boagiu avea dreptate. Dacă tot s-a ratat construcţia noilor spitale din banii strânşi pe taxa pe viciu, măcar din cei luaţi cu lopata de la FMI şi UE se puteau edifica.

Acum, Vlădescu vrea

Aşadar, guvernul Tăriceanu a lăsat „la cheie" opt proiecte pentru spitale ultramoderne, inclusiv bani pentru primul an de construcţie. Noii guvernanţi au uitat repede de acest proiect important. Reacţia ministrului de Finanţe Sebastian Vlădescu a fost una umorală: „Eu nu semnez. Este un proiect nociv pentru ţară". Ministrul lovea în Nicolăescu (gurile rele spun că au avut împreună o firmă şi au ajuns la conflict). De fapt, proiectul începuse înainte de ministeriatul lui Nicolăescu. Acum dl Vlădescu recunoaşte că ar fi fost un proiect nemaipomenit pentru România.

Între timp, fondurile strânse din taxa pe viciu şi destinate cu precădere construcţiei de spitale au fost „sifonate", cum se spune. Un control pe această temă ar scoate la suprafaţă deturnări de proporţii. Taxa pe viciu a devenit viciu de folosinţă a banilor publici.

Dacă banii destinaţi noilor spitale au dispărut şi nici bugetul nu mai poate suporta proiectul, firmele care au câştigat licitaţiile mai curând finanţează ele lucrările dacă Ministerul Sănătăţii doreşte cu adevărat să realizeze acest splendid proiect ce ar modifica radical sistemul sanitar. Numai dacă ministerul este partener. Fiind aprobate prin hotărâre de guvern, aceste proiecte de spitale nu pot fi anulate decât tot printr-o hotărâre de guvern. Conform HG 111/2006, sursele de finanţare pot fi asigurate fie de partenerul străin, fie de la buget. Firmele care au câştigat licitaţiile au ţinut blocate garanţii de bună execuţie de volum financiar mare, iar în cazul anulării proiectelor, pot cere dezdăunări de valoare mare, care pot fi imputabile.

Pentru finanţare, antreprenorii au găsit şi soluţii alternative, dacă Guvernul ar dori cu adevărat să se aplece asupra sistemului de sănătate. Modalităţile alternative pentru obţinerea finanţării sunt depistate chiar de către antreprenori.

La noi se tot induc vinovaţii pentru sistemul de sănătate muribund: medicii. Îi dăm înainte cu „plicul", cu plăţile „pe sub masă". Ne oripilăm că frecvent se dau atenţii la doctori pentru un tratament mai bun sau bacşiş la infirmieră. Indiferent câţi medici vom pune la zid, fără o asemenea reţea de spitale nu se va face nimic. Serviciile de sănătate în spitale adevărate reprezintă un drept social al fiecărui român. De aceea, sistemul sanitar românesc avea nevoie de terapie intensivă. Cu asemenea unităţi spitaliceşti noi, practic, sistemul nu era reformat, ci schimbat din temelii. Fiecare leu deturnat înseamnă multe vieţi puse în pericol.

Dacă nu se renunţa la proiect, la această oră pacienţii din România ar fi avut parte de aceleaşi standarde cu ceilalţi europeni. Nu mai ţinem de mult pasul cu tehnologia. Aceste opt spitale ar fi avut dotări mai bune ca multe din Europa, pentru că ar fi fost de ultimă generaţie.

Oricât s-ar dezvolta clinicile particulare, procedurile complexe şi costisitoare rămân tot în grija sectorului public. Sistemul privat nu poate prelua toate problemele de sănătate ale românilor.

Dezinteresul politic faţă de sistemul de sănătate este vizibil, nu şi atenţiile grase care s-ar lua pentru demararea lucrărilor. Uneori indiferenţa ucide, dar în cazul nostru, când totul era pregătit pentru a avea şi noi la această oră măcar opt spitale regionale ca lumea, este vorba de încăpăţânare: nu demarăm nimic până ce firmele care au câştigat licitaţiile nu „mişcă". Proiectele sunt lăsate baltă doar pentru faptul că antreprenorii - firme serioase din Europa - încă nu s-au obişnuit cu obiceiul pământului.

Concluzia: vina este a românilor că se îmbolnăvesc, nu şi a celor care au ratat posibilitatea României de a scoate sistemul sanitar de sub perfuzii.

(preluare din "Ziarul Timpul")

Petre Mihai Băcanu

Sursa: Cotidianul 09.12.2010

Filozoful francez Betrand Vergely: Miza căsătoriei homosexuale este că totul se poate inventa, totul se poate decreta

Postat pe: 03.04.2016 06:04:56

Problema căsătoriei între persoane de același sex sau a "căsătoriei pentru toți", așa cum i se mai spune în Franța, a suscitat și suscită un interes enorm.

Oameni de cultură, medici, filozofi sau clerici au participat și participă la dezbatere, invocând argumente pro sau contra.

Una dintre cele mai valoroase contribuții la dezbaterea din Franța, valabilă în egală măsură și pentru România, a avut-o filozoful și teologul Bertrand Vergely. Deși conferința este mai veche, datând din 2013, momentul este excelent pentru că se petrecea înainte de legalizarea căsătoriilor între homosexuali din Franța. În România, deși există un puternic curent popular împotriva unei astfel de măsuri, prin natura apartenenței la spațiul euro-atlantic, s-au înmulțit presiunile asupra legalizării acestor relații. Mai întâi prin propunerile de legalizare a parteneriatelor civile, așa cum s-a întâmplat și în celelalte țări Europene.

În cuvântul său, Bertrand Vergely explică miza profundă și reală a căsătoriilor între persoane de același sex.Acesta spune că există un anumit număr de persoane din lobby-ul economic și cel științific, care doresc să propage ideea că totul se poate inventa, totul se poate decreta și că nu mai există nimic dat, nimic natural.

"Cred că este important să spun că există și date ale existenței, și că omul nu a inventat tot. De ce ? Pentru că un anumit număr de persoane din lobby-ul economic și un anumit număr din lobby-ul științific sunt extrem de interesate de ideea de căsătorie nu din perspectiva homosexualității, ci din perspectiva a ceea ce putem numi "constructivism". Miza metafizică a "căsătoriei pentru toți" este de a promova ideea că totul se poate inventa, totul se poate construi, totul se poate decreta.


Așadar este vorba de ideea de a înlocui noțiunea de dat natural prin triumful în primul rând al legii, și, în al doilea rând, al tehnicii.

Așadar avem aici o miză metafizică de fond, de a ști dacă omul se bazează pe un dat sau doar pe o construcție. Cei care sunt pentru "căsătoria pentru toți" doresc să impună ideea că totul se poate construi, se poate decreta, se poate inventa.

Olivier Rey, matematician, în cartea intitulată "Une folle solitude": "Omul nu ține de date care reies din ființă și, dincolo de ființă, din misterul vieții. Omul este ceva de fabricat", spunea Vergely.
 
Vergely consideră că se propagă o ideologie radicală, conform căreia se dorește modificarea radicală a ființei umane, prin desconsiderarea realității și înlocuirea ei cu un fabricat tehnologic și ideologic.

"Cred că există o dorință de a modifica radical datele ființei umane, debarasând-o nu numai noțiunea de Dumnezeu (un cuvânt blamat și interzis în țara noastră), ci și de noțiunea însăși de realitate, de dat al realității, de natură, pe care dorim să o excludem, pentru a o înlocui cu o idee pur constructivistă. Esența acestui proiect este totalitară.

Am avut fascismul, care dorea să creeze o rasă superioară, comunismul, care dorea să creeze o clasă superioară, iar acum suntem în ceea ce se cheamă fabricarea omului, fabricarea unei neoumanități cu totul desolidarizată de noțiunea de real.

Există instanțe ideologice care nu mai doresc să mai audă vorbindu-se despre Dumnezeu, dar nici de noțiunea însăși de ființă și de realitate. Este vorba de a face să triumfe o lume în care totul va fi construit, decretat, și, de la un punct încolo, inventat de tehnologie", declara filozoful.

Vergely susține că mariajul între homosexuali este doar o etapă spre transformarea omului într-o ființă pur istorică, fabricată în laboratoare.
 
"Trebuie să înțelegem că problema căsătoriei pentru toți depășește complet simpla problemă a homosexualității, ea pune în joc noțiunea de realitate. Merleau - Ponty spunea că omul este atât natural, cât și istoric. Astăzi dorim să ștergem noțiunea de natură și să facem din om o ființă pur istorică, pe care o vom putea fabrica în laborator, practicând experiențe noi. Eu spun că regăsim astăzi aceleași simptome care existau la apariția nazimului în jurul anilor '35-'36, numai că astăzi, neo-fascismul care ne amenință,nu se va realiza prin motoare de extrema dreaptă sau extrema stângă, ci va fi legat de democrație și tehnologie. Platon ne-a spus: "Atenție la constructivismul democratic". Și asta cu 2006 ani înainte de Hristos", a declarat el.
 
Conferința, subtitrată integral în limba română, este disponibilă mai jos.

 

Sursa: ActiveNews 01.04.2016

Dr. Maria Chirilă: Suntem victimele unui experiment alimentar criminal

Postat pe: 21.03.2016 08:03:09

„În ţara asta, dacă vrei să faci un lucru bun, te aşteaptă o armată de mori de vânt. Asta e concluzia tristă a sufletului meu. Spitalul creştin Christiana, pentru care am muncit pe brânci, împreună cu soţul meu, ani în şir, a fost ajutat de autorităţi să dispară. Era un spital pentru săraci, pentru cazurile sociale, care altfel nu pot fi ajutate. Aveam şi asistenţă spirituală, lucrau şi măicuţe alături de personalul medical. La noi s-a tratat, printre alţii, şi Petre Ţuţea. Dar nu s-au lăsat până nu ne-au închis!”

Nici nu apucase să iubească. Avea 18 ani şi deja învăţa să moară. Medicii au trimis-o acasă, la Curtea de Argeş, să-şi aştepte sfârşitul. Copila se chinuia îngrozitor. De atâta durere, mama ei a făcut infarct şi a fost operată de inimă.

Povestea Alexandrei a început cu o hepatită B. Boala evolua urât, aşa că părinţii au adus-o în Bucureşti. După zeci de investigaţii, la spitalele Colentina şi Matei Batş, a trecut pe tratament cu interferon, apoi cortizon, câte 80 mg, timp de trei luni. Numai că Alexandra se simţea tot mai rău. Se umflase, o dureau toate oasele, îi căzuse părul: „M-am internat cu o boală, respectiv hepatită, şi am ieşit din spital cu vreo zece boli: diabet medicamentos, blocaj renal, ciroză hepatică… E o crimă cortizonul ăsta!” Şi medicii erau îngroziţi, nu ştiau cum să-i spună că moare. Şi au luat-o pe departe, că poate o salvează Dumnezeu. Ceea ce s-a şi întâmplat. Alexan­dra are acum 21 de ani şi este studentă la litere, în Piteşti. O frumuseţe de fată, veselă, luminoasă, cu poftă de viaţă. Doar consultaţiile periodice, la un centru medical de homeopatie şi fitoterapie, îi mai aduc aminte de calvarul prin care a trecut. Pentru că, aţi înţeles, Dumnezeul invocat de doctori nu a vindecat-o chiar direct. Ci printr-un „înlocuitor” al Lui, de foarte multe ori. Medicul Maria Chirilă.

Cei care doresc sa consume doar produse naturale, fără E-uri şi alte surprize nocive, îşi pot face cumpărăturile de la magazinele Naturalia, deschise in zonele Floreasca şi Moşilor, din Bucureşti. Găsiţi aici tot felul de bunătăţi, de la pâine la bomboane, de la brânză de capră la pastramă de porc şi vită. Nu uitaţi ceaiurile, sucurile şi uleiurile aromate.

Nu consumaţi acelaşi aliment o perioadă lungă de timp

Şi în homeopatie se aplică zicala „ce-i prea mult nu-i sănătos”. Chiar dacă, în esenţă, e bun. Aşa că Maria Chirilă ne atrage atenţia să nu consumăm acelaşi ceai, aliment sau orice alt produs o perioadă foarte lungă de timp. Pentru că asta duce la o simptomatologie. Ceaiul de sunătoare, de pildă, altfel benefic, dă nevralgii destul de grave: „La un moment dat, am avut o pacientă tânără, frumoasă, dar cu nişte cearcăne imense, până la jumătatea feţei, şi cu o stare generală foarte proastă. Am întrebat-o, din prima, ce mănâncă. Şi mi-a spus că hrana ei, de doi ani, se rezumă doar la grâu încolţit”.

Centrul Medical Naturalia nu seamănă deloc unei clinici obişnuite. Atmosfera de aici pare mai degrabă o răsplată pentru gropile, praful şi mizeria din Voluntari, pe care le înfrunţi ca să ajungi pe strada Mircea Marinescu. Când, dintr-o dată, pei­sajul se schimbă brusc. Parcă ai ajuns nu doar într-un alt oraş, ci chiar într-o altă ţară. Un asfalt perfect, case cochete, fără să fie palate cu turnuleţe, inundate de verdeaţă. La numărul opt, dai peste o adevărată oază de sănătate. Un laborator în care se fac produse naturiste, un magazin cu mărfuri ecologice, un depozit în care se pun plante la uscat, o recepţie pentru pacienţi, nişte cabinete de consultaţie. Sala de aşteptare e un adevărat regal al naturalului şi bunului gust. Flori, multe flori, icoane şi citate din cărţile sfinte, câteva vitrine cu mostre din ceaiuri, tincturi, ule­iuri, creme şi alte produse naturale. Pacienţii care îşi aşteaptă rândul au pe masă un coş cu felii de pâine ecologică. De departe, cea mai bună pe care am gus­tat-o vreodată. „Udată” cu un ceai roşiatic, hibiscus, ni se spune, e genul de gustare care îţi merge direct la suflet. Doamna doc­tor Maria Chirilă nu prea are timp de întrebări. Ne invită în cabinet şi începe, direct, să ne certe. Sigur, nu pe noi, două bucăţi de ziarişti, ci pe noi, aşa, în general, ca victime ale acestei minunate ţări. în care boala parcă ar fi o sarcină de partid şi de stat. Pentru că facem tot ce se poate ca să ne îmbolnăvim. Cât mai mult, cât mai grav: „Toată nenorocirea asta cu bolile pro­vine de la stilul de viaţă, de la ceea ce mâncăm. Am făcut un calcul şi, în fiecare zi, prin alimentele de pe piaţă, mâncăm în jur de 250-300 de substanţe chimice. Cum vreţi să reziste organismul la o asemenea agresiune? Pâinea cea de toate zilele, de pildă, are nu mai puţin de 14 afânători, din­tre care unii cancerigeni. Prin sare, cea iodată, că de alta nu avem, luăm în fiecare zi o doză de cianură. Laptele praf pentru copii conţine 28 de substanţe chimice, inclusiv piatră vânătă, folosită la stropitul viilor, pentru dăunători. Toate sunt scrise pe cutii, adică e la vedere, nu trebuie decât să le citiţi. Cine avizează acest experiment alimentar criminal? în toate ţările civilizate, E-urile sunt controlate foarte strict. Numai la noi se folosesc haotic, fiecare pro­ducător pune ce şi cât vrea. De ce să încarci un aliment oarecare cu 15 E-uri, când el este foarte bun în stare naturală? Doar dacă vrei să-i creşti preţul, că şi otrăvurile astea sunt scumpe. Şi cam aşa se întâmplă, culmea sadismului, trebuie să îi şi plătim bine ca să ne omoare. Sau dacă vrei, ca politică de stat, să fie cât mai mulţi oameni bolnavi. Şi să dezvolţi indus­tria farmaceutică. Mult mai rentabilă, la noi, decât industria de armament, de pildă.

Cel puţin aşa spun statisticile oficiale!”

După ce ne-a muştruluit bine, „terapie” pe care o aplică şi pacienţilor, spre binele lor, doctoriţa Chirilă ne-a mărturisit că s-a apropiat de homeopatie şi fitoterapie din nevoie. A întâlnit foarte multe cazuri care nu puteau fi rezolvate prin tratamente alopate. După ce a terminat medicina, s-a specializat în imunologie şi alergologie. Vedea tot timpul că, la ieşirea din spital, pe fişa pacienţilor scria ameliorat. Or, în starea lor, pe fond, nu prea era nimic ame­liorat: „Am văzut sute de alergii la medica­mente şi am înţeles că e împotriva codului genetic pe care îl avem să înghiţi zeci de asemenea chimicale pe zi. Nu puteam să rezolv aceste cazuri doar prin medicina cla­sică”. Şansa a venit în 1982, sub forma unei burse, pe homeopatie, la Academia Regală din Londra. Cu chiu, cu vai, a reuşit să strângă 160 de lire sterline, din puţinii bani de buzunar pe care îi avea. Şi-a cumpărat o mică bibliotecă de cărţi de spe­cialitate, s-a întors în România şi s-a pus pe treabă.

Principiul homeopatiei poate fi rezumat prin expresia „cui pe cui se scoate”. Ceea ce te îmbolnăveşte, la un moment dat, te poate şi vindeca, într-o diluţie controlată şi particularizată pentru fiecare caz. Homeopatia tratează cauza bolii, nu doar efectul, şi priveşte pacientul ca un întreg, nu-l împarte pe bucăţi: inimă, ficat, plămâni, cap, picioare etc. De aceea, la prima consultaţie se face anamneza, adică un fel de istorie personală a pacientului. Homeopatul se interesează de toate afecţiunile avute vreodată, în cursul vieţii, de analize medicale sau observaţii de la alţi medici, de comportamentul alimentar şi de viaţă, de traume fizice sau psihice suferite, de antecedentele de familie ş.a.m.d. Când „tabloul” este complet, urmează instruirea alimentară. Pentru că o vindecare pe cauză începe întotdeauna cu detoxifierea organismului. Tratamentul propriu-zis este individualizat pentru fiecare pacient. Granulele homeopate, produse din lactoză, de un laborator din Bucureşti, se impregnează cu tincturile active în far­macia de la Naturalia. Pe loc, funcţie de diagnostic. „Bobiţele”, cum le numesc pacienţii, se ţin sub limbă, până se topesc. în cadrul terapiei, ele se combină cu pro­duse din plante, ceaiuri, tincturi, unguente, uleiuri. Tincturile-mamă sunt importate din Anglia şi Germania. Plantele se culeg de pe la noi, de la altitudini mari, de peste 1.500 m, ca să fie cât mai nepoluate: din Bucovina, Munţii Căliman şi Munţii Banatului.

Ema Mădălina Popescu, una dintre fiicele familiei Chirilă, a terminat Facultatea de medicină generală din Viena şi s-a spe­cializat, evident, în homeopatie. Chiar dacă se află la început de drum, „pe fruntea ei scrie”, deja, că va duce mai departe misiunea nobilă a Centrului Medical Naturalia.

Gama afecţiunilor vindecate de Maria Chirilă este foarte largă: boli imunologice, alergii, boli de ficat, digestive, cardiace, renale, biliare, reumatice… Practic, orice boală poate fi învinsă printr-un asemenea tratament. Dacă pacientul îl urmează întoc­mai. Chiar şi cancerul, în faze incipiente. Dacă metastazele sunt multiple, însă, imunitatea nu mai poate fi „resuscitată”. Doamna doctor ne atrage atenţia că, în lupta cu această boală cumplită, alimen­taţia corectă este primul ajutor. Orice sub­stanţă chimică introdusă în organism este o nouă agresiune care provoacă noi celule tumorale. Ca durată, un tratament homeo­pat durează câteva luni, dacă pacientul vine la timp. Numai că asta nu se prea întâmplă. Homeopatia este destul de puţin cunoscută în România, aşa că oamenii apelează la ea doar ca la ultima speranţă, după ce au epuizat toată gama de spitale clasice şi medicamente de sinteză. Care, de regulă, fac bine într-o parte şi strică în zece: „Medicina alopată trebuie să-şi schimbe concepţia, să realizeze că medi­camentele luate cu pumnul nu sunt o soluţie, că există variante naturale, mai efi­ciente şi lipsite de agresivitate. Antibio­ticele, de pildă, şi-au pierdut efectele prin­cipale şi rămânem doar cu cele secundare. Homeopatia îşi propune, în esenţă, profila­xia îmbolnăvirii. O atitudine de viaţă, care să ne ferească de boli. Pentru că degeaba ameliorăm astăzi o infecţie, să zicem, cu un medicament, şi mâine ravagiile produse de el în organism ne provoacă afecţiuni mult mai grave. în China, la un moment dat, exista un împărat care plătea medicii în funcţie de câţi oameni erau sănătoşi, nu după câţi bolnavi tratau. Cred că spre asta trebuie să tindem şi noi”.

Pentru o viaţă sănătoasă şi pentru a trata cât mai corect diverse afecţiuni, dacă le avem, medicul Maria Chirilă ne recomandă câteva „reţete” genera­le: • beţi sucuri de cătină, echinaceea şi isop, pen­tru că ele cresc imunitatea • în loc de antibiotice, luaţi uleiuri esenţiale de eucalipt şi cimbru • con­sumaţi cât mai multe alimente-medicament: hrean (cel mai bun antibiotic); ridiche neagră (depurativ, detoxifiant); sfeclă roşie (mare furnizoare de fier); andive (adevărate minuni pentru afecţiunile hepato- biliare); leurdă (antitumoral natural) • beţi trei- patru căni de ceai pe zi: de porumbe şi hibiscus (antistres); de măceşe (macerat de seara până dimi­neaţa este sănătate curată pentru cardiaci).

Autor: Lăzăreanu Răzvan

Sursa: Expunere.com 29.10.2015


1   2   3   4   5       Articole mai vechi