Magazia de articole

BNR, un monstru care mănâncă suveranitatea poporului

Postat pe: 25.05.2016 06:05:05

Conducerea BNR ar putea să fie obligată să răspundă în faţa legii în cazul săvârşirii unor fapte de natură civilă sau penală, în cazul în care proiectul de modificare a Statutului Băncii Naţionale a României, iniţiat de Senatorul ALDE, Cristiana Anghel, va fi aprobat.

Cristiana Anghel spune că, în prezent, BNR este "stat în stat", întrucât Art. 25 alin (3), din Legea Statutului BNR (312/2004), prevede: "Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României şi personalul acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act sau fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială".

"În plus, dacă sunt chemaţi în judecată, banca le plăteşte avocatul, nu se precizează în ce condiţii. Aşa ceva nu există la parlamentari şi la miniştri", ne-a declarat Cristiana Anghel.

Senatorul a mai adăugat: "Nu răspunde nimeni pentru nimic în BNR. Toată lumea răspunde în ţara asta - parlamentari, miniştri. Am creat un monstru care vine şi mănâncă din suveranitatea poporului. BNR împrumută băncile comerciale cu o dobândă foarte mică, iar acestea împrumută apoi statul cu o dobândă mai mare. Este o nebunie! Nu se poate ca politica monetară să fie făcută, de 26 de ani, de aceeaşi persoană şi să nu răspundă pentru nimic".

Potrivit acesteia, membri Consiliului de Administraţie al BNR ar trebui să aibă un singur mandat de cinci ani de zile.

De asemenea, în opinia sa, Parlamentul ar trebui să poată demite conducerea BNR dacă nu îndeplineşte anumite criterii de performanţă.

Cristiana Anghel ne-a mai spus că oficialii BNR ar trebui să fie obligaţi să dea declaraţii de avere şi interese. 

Potrivit expunerii de motive, senatorul consideră că Parlamentul României trebuie să repună statutul Băncii Naţionale a României pe făgaşul normal, constituţional.

Iniţiatoarea argumentează: "Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale au un statut privilegiat. Banca Naţională a României este «stat în stat». Parlamentul României trebuie să repună statutul BNR pe făgaşul normal, constituţional. Independenţa poate fi doar «aparentă», iar în spate să se ascundă o puternică dependenţă «ocultă».(...) Cu toate că BNR, în calitate de autoritate administrativă autonomă, se bucură de o personalitate juridică, guvernatorul având calitatea de ordonator principal de credit, autonomia acesteia nu este absolută, având în vedere obligaţia de a prezenta rapoarte în faţa Parlamentului, care, la rândul său, ar trebui în anumite condiţii să poată revoca membrii Consiliului de Administraţie".

Proiectul prevede ca, în numele Consiliului de Administraţie, guvernatorul Băncii Naţionale a României să prezinte Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde şi activităţile BNR, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit, în şedinţă comună a celor două Camere ale Parlamentului pentru dezbatere. Respingerea de către Parlament a raportului anual atrage demiterea de drept a Consiliului de administraţie.

Conform iniţiativei legislative, revocarea din funcţie a oricărui membru al Consiliului de Administraţie al BNR se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului. În prezent, revocarea din funcţie a oricărui membru al Consiliului de Administraţie al BNR se face de către Parlament, la propunerea comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului, dacă acesta încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

O poziţie similară senatoarei Anghel a avut-o recent şi tenismanul Ilie Năstase, senator UNPR, care, supărat din cauza închiderii Arenei BNR, a pornit un adevărat razboi împotriva conducerii BNR. Domnia sa a declarat: "Am cerut în Parlament să aflăm şi noi salariul lui Mugur Isărescu şi al celorlalţi oameni din conducerea BNR, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. Salariul meu e public, al lor de ce nu e? Isărescu nu bagă pe nimeni în seamă".

Mai mulţi avocaţi au atras atenţia, pentru ziarul "BURSA", asupra super-imunităţii conducerii BNR.

Sursa: Bursa 19.04.2016

Cum s-a blocat construcţia spitalelor regionale de urgenţă

Postat pe: 11.04.2016 07:04:41

Motto: „În România sunt spitale în care n-ai nici o şansă să te faci bine" (Traian Băsescu, preşedintele României)

- S-au „păpat" toţi banii destinaţi construirii de spitale noi

- Ambiţiosul program pentru 28 de spitale de urgenţă noi, pierdut pe drum

- Trei sferturi din spitalele României sunt construite înainte de anul 1900

- Românii se tem cel mai mult de boală

- Doar 20% din spitalele româneşti ar rezista la un cutremur mai mare

- Cheltuielile unui spital nou sunt cu 40% mai mici decât cu unul existent

- Construcţia spitalelor regionale face parte din Strategia Ministerului Sănătăţii

- Se pare că „atenţiile" sunt piedicile în calea demarării proiectului

Cine urmăreşte cât de cât sondajele de opinie, şi în special capitolul „temerile populaţiei", constată că la întrebarea „De ce vă temeţi cel mai mult?", o proporţie semnificativă din români răspund la fel: „de boală". Dintr-un recent sondaj CCSB (noiembrie 2010), ordinea temerilor românilor este următoarea: boală/sănătate/sistem de spitalizare - 49%, după care urmează, la mare distanţă, bani/sărăcie (24%), şomaj (11%), scăderea pensiilor (3%), inflaţie (3%), calamităţi ş.a.

„Moartea domnului Lăzărescu" nu mai este un film. Infrastructura spitalicească de la noi este la pământ. Dacă ni se tot invocă criza, invocăm şi noi banii aruncaţi pe sărbătoriri şi serbări câmpeneşti (care în anul alegerilor prezidenţiale - 2008 - au atins paroxismul; de ce nu renunţăm chiar şi la parada de 1 Decembrie?). Am putea invoca banii aruncaţi pe borduri, recepţii cu fast, fântâni muzicale, terenuri de fotbal în localităţi care n-au echipe de fotbal, frunze de ţară, indicatoare 3D etc., etc. Acestea să fie priorităţile, sau spitalele? Ăsta este „interesul naţional"? În proiectul de buget pe 2011 taman s-au redus fondurile pentru sănătate cu 40%. Şi ni se tot repetă placa cu numărul mare de „paturi". A analizat cineva cum arată „paturile" şi unde sunt adăpostite? Să apară un spital nou şi să vedeţi cu ce viteză sunt părăsite „paturile" din cele mai multe unităţi medicale existente.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii se pregăteşte să recomande cod roşu pentru sistemul sanitar românesc. Parcă niciodată bolnavii din România nu au îndurat atâtea umilinţe ca în ultimii doi ani. Starea precară de sănătate a românilor a făcut înconjurul lumii. Tot timpul sistemul sanitar românesc şochează cu ceva: spitale rămase fără medicamente, cadre medicale cu salarii reduse, medici care migrează în masă, lipsă acută de aparatură, câte doi bolnavi într-un pat (ruginit şi hodorogit), bolnavi purtaţi zile întregi între spitale. Pacienţii plătesc şi medicamentele, şi feşile, şi detergentul, numai să iasă vii din spitale. Şi mai apar declaraţiile cinice ale guvernanţilor: vor fi reduse cu 10% internările în spitale şi se aşteaptă şi „ieşiri din sistem". Un adevărat „muriţi bine". Preşedintele Băsescu a dat şi el o palmă românilor când s-a operat la Viena (nu era de găsit în Bucureşti o sală de operaţii care să aibă de toate?). Cei mai cu dare de mână merg să se trateze în Ungaria sau Austria. Spitalele din Viena încasează milioane de euro de la pacienţii români. Să ne aducem aminte şi de o declaraţie a preşedintelui Băsescu: „În România sunt spitale în care n-ai nici o şansă să te faci bine".

România ocupă locul 32 din 33 de ţări europene în clasamentele sistemelor sanitare. În 2008 eram pe locul 27 din 31. Accesul la serviciile de sănătate este precar. Suntem pe primul loc în Europa la mortalitate infantilă, avem una dintre cele mai mari rate de infecţie cu tuberculoză din UE. În spitalele noastre îţi laşi viaţa la voia întâmplării: pata neagră de la Maternitatea Giuleşti, unde spitalul nu şi-a permis un sistem de alertă antiincendiu; unităţi sanitare vechi, multe adevărate ruine, care colcăie de infecţii intraspitaliceşti (în lume, când un spital este depistat cu piocianic este demolat). Mai curând suntem o ţară africană decât una membră a UE.

Românul a ajuns la concluzia că în spitalele româneşti, unde eşti umilit, cel mai bun tratament este norocul. Medicii români fac minuni, în condiţiile spitalelor noastre, să ne păzească viaţa. Fac ce pot şi cu ce pot. Sănătatea a devenit o problemă de securitate naţională. Somităţi ale lumii medicale atrag atenţia că sistemul a ajuns în sapă de lemn, este aproape de moarte.

Trei sferturi din spitalele României, construite înainte de anul 1900

În perioada admiterii noastre în NATO, experţii Alianţei au constatat că România nu dispune de un sistem de intervenţie în cazul unor accidente majore sau catastrofe. Românii, pe pielea lor, constataseră de multă vreme că asistenţa medicală obişnuită este precară, ce să mai vorbim de accidente majore.

România şi-a dezvoltat în decursul secolelor un sistem de spital pavilionar. Bun la vremurile respective, ineficient în zilele noastre. Uneori pacientul este transportat şi în 4-5 unităţi pavilionare. S-a constatat că sistemul spitalului pavilionar este cu 25% mai scump decât cel centralizat. Vedem asta şi după cazurile aproape zilnice când bolnavii sunt plimbaţi cu ambulanţa de la un spital la altul sau de la un pavilion la altul. 70% din spitalele României sunt construite înainte de anul 1900. „Colţea" a fost construit în 1701, „Pantelimon" în 1733, „Sf. Spiridon" (Iaşi) în 1755, „Filantropia" în 1806 ş.a.m.d.

Cum arată spitalele din România? Instrumentar medical ruginit, pereţi gata să cadă, gândaci, toalete murdare, igienă precară, săli de operaţii fără aţă chirurgicală. Spitalele noastre oferă imagini greu de închipuit în mileniul al III-lea. Asemenea spitale nu mai pot fi aduse la standarde europene. Şi foarte important: DOAR 20% DIN SPITALELE DIN ROMÂNIA CORESPUND DIN PUNCT DE VEDERE AL REZISTENŢEI SEISMICE.

Doar trei spitale din România corespund standardelor europene: Floreasca, Institutul Oncologic din Cluj şi Institutul Inimii din Târgu-Mureş. Iar în ultimii 30 de ani s-a construit doar un spital: PENTRU SRI (!).

Un program ambiţios: 28 de spitale noi de urgenţă

În anul 2006, în baza unor rigori şi promisiuni angajate la admiterea României în structurile euroatlantice, dar şi a necesităţii realizării unei asistenţe medicale de calitate, au fost iniţiate studii şi proiecte pentru 28 de spitale de urgenţă, componente ale planului naţional de creare a sistemului naţional de intervenţie. Printr-o licitaţie s-au ales firmele care să se ocupe de studii şi proiecte. A fost ales un renumit manager de sisteme sanitare pentru Europa (cele mai grele construcţii civile din lume sunt spitalele, cu fluxuri speciale, dotări speciale) şi Proiect Bucureşti, care se ocupa de depistarea locaţiilor, racordurilor de toate felurile, PUZ-uri etc. Trebuia să fie avute în vedere accesul la infrastructură, existenţa utilităţilor şi multe altele. S-a optat pentru soluţia: opt spitale regionale şi 20 de spitale de urgenţă, construite după standardele impuse de UE. Cel mai important argument: cheltuielile unui spital nou sunt MAI MICI cu 40% decât în spitalele actuale. Şi ce este mai important decât să ai o reducere cu 40% la astfel de cheltuieli bugetare? Şi amortizarea noilor spitale s-ar fi săvârşit într-un termen mai scurt. Eficienţa este crescută, atâta vreme cât s-a dezvoltat reţeaua de transport rapid a bolnavilor cu ambulanţele şi pe calea aerului. Asemenea unităţi spitaliceşti ar fi fost dotate cu heliporturi şi centre SMURD, unele erau prevăzute cu locuinţe pentru medici în apropiere. Un spital regional acorda asistenţă medicală definitivă, fără a mai fi nevoie ca bolnavul să fie plimbat prin mai multe locuri. Un astfel de spital are o abordare multidisciplinară, este conceput să asigure asistenţă medicală pentru orice caz de urgenţă. Tot aici apare conceptul de chirurgie de o zi. Capacităţile spitalelor variau între 400 şi 700 de paturi.

Prin hotărâre de guvern s-au aprobat 28 de localităţi în care să fie construite spitalele şi s-a iniţiat un studiu extrem de complex - necesităţi, morbiditate. Practic, se acopereau toate zonele ţării. Era considerat cel mai mare proiect public de după decembrie 1989.

Proiectele au fost elaborate de un colectiv de specialişti din Germania, Austria şi România. Studiile efectuate au relevat că există disparităţi în accesul la îngrijiri medicale din cauza aşezării geografice inadecvate a facilităţilor spitalelor. Noile spitale au fost gândite pentru efectuarea de intervenţii în regim normal de urgenţă, precum şi în situaţii excepţionale. Au primit avizul consiliilor judeţene, MAPN, MAI, SRI. În final au fost analizate şi aprobate de comisia interministerială şi de Guvernul României, totul concretizându-se cu o hotărâre de guvern.

Culmea, construcţia noilor spitale făcea parte din programul strategic al Ministerului Sănătăţii pentru perioada 2008-2010: „Construirea a 28 de spitale noi (opt spitale regionale de urgenţă şi 20 de spitale judeţene de urgenţă) şi reabilitarea a 15 spitale judeţene de urgenţă".

La mijlocul anului 2006, Parlamentul României a adoptat Legea 95, a Sănătăţii. La Titlul XI - „Finanţarea unor cheltuieli de sănătate", este introdusă ceea ce s-a numit „taxa pe viciu", sumele strânse având trei direcţii precise:

- investiţii în infrastructura sistemului de sănătate;

- finanţarea programelor naţionale de sănătate;

- rezerva MSP pentru situaţii speciale.

Mulţi au fost sceptici cu taxa pe viciu. Nu intrăm în detalii acum. Cert este că în jumătate de an din 2006 s-au strâns 250 milioane euro pentru sănătate, mai mult decât dublu faţă de veniturile prognozate. În 2007 - 450 milioane, în 2008 - 500 milioane. Nu avem datele pe 2009 şi 2010, dar se pare că sumele sunt chiar mai mari. Există experţi care susţin că în aceşti patru ani de când funcţionează taxa pe viciu s-au strâns chiar trei miliarde euro. Şi asta, în condiţiile în care producătorii de alcool au plătit taxa de viciu de şase ori mai puţin decât cei de tutun.

Discutăm cu dl Eugen Nicolăescu, fost ministru al Sănătăţii:

- În ce stadiu aţi lăsat proiectele?

- A fost o activitate laborioasă, o nebunie aş putea să spun. Nici nu vă imaginaţi cât de complicat este să proiectezi un asemenea sistem. Trei ani a durat proiectul. Mai întâi depistarea terenurilor, transferul acestora, proiectarea, studiile, crearea de acces facil spre ele şi câte şi mai câte.

- Pentru câte existau proiecte?

- În diferite stadii pentru toate. Am căzut de acord cu experţii străini pentru opt spitale regionale, cu cea mai mare competenţă pe urgenţă. La sfârşitul mandatului meu erau finalizare şapte licitaţii, cu toate procedurile. Celelalte, în diferite stadii, pentru că unele licitaţii erau contestate, iar pe vremea aceea asta însemna întârzieri.

- Cele şapte puteau începe?

- Puteau, pentru că bugetul pe 2009 cuprindea şi sumele pentru primul an de finanţare a lucrărilor pentru cele şapte spitale. Era momentul în care se negocia semnarea contractelor cu firmele care câştigaseră licitaţiile.

- Şi ce a urmat?

- În februarie 2009 guvernul a pus deoparte bugetul şi a venit cu altul, iar despre spitale nu s-a mai auzit nimic.

Aşadar, în 2008 au început licitaţiile pentru toate aceste amplasamente. 13 spitale au fost scoase la licitaţia de execuţie la cheie. Au fost impuse condiţii exigente pentru firmele care urmau să oferteze construcţia noilor spitale, adică să nu fie încredinţate unor firme de apartament, ci unora cu o carte de vizită impresionantă. În final, ca urmare a unor contestaţii sau neconformităţi ale unor oferte, au fost adjudecate spitalele din Timişoara, Arad, Brăila, Galaţi, Bistriţa, Ploieşti şi Piatra Neamţ. De pildă, spitalul regional Timişoara urma să preia bolnavii din regiunea Vest - Timiş, Arad, Hunedoara, Caraş-Severin. Execuţiile acestora, cu excepţia celui din Galaţi, au fost prevăzute în bugetul Ministerului Sănătăţii. Şi celelalte proiecte au rămas în picioare, pentru acestea fiind necesară doar procedura de achiziţie publică (potrivit OUG 34, contractele se puteau încheia dacă exista o prevedere bugetară care să acopere suma contractată). Ulterior, prin HG 111/21.12.2006 (art. 1, 2 şi 3), Guvernul a dat posibilitatea ca pentru proiectele cu execuţie multianuală să se poată face contractarea fără existenţa în planul bugetar al acelui an a întregii sume, urmând ca restul banilor să se asigure fie de la buget, fie din alte surse de finanţare.

Cei care pretind că de la apariţia Legii sănătăţii pe taxa de viciu s-au strâns aproape trei miliarde euro nu sunt departe de adevăr. Numai că banii destinaţi investiţiilor în spitale au fost deturnaţi. Cu 1,2 miliarde euro se construiau toate spitalele aprobate şi licitate.

7 aprilie 2009: s-a decis, prin adoptarea unui memorandum, CONTINUAREA construirii a 15 spitale regionale de urgenţă, în urma recomandării Băncii Mondiale. „Continuarea" era prea mult spus, pentru că nu începuse nimic, dar era bine ca măcar de atunci să se urnească ceva. Se lăsa impresia că banii veneau de la Banca Mondială. Ministrul Bazac chiar spunea că pentru cele 15 spitale Ministerul Finanţelor va acorda în 2009 credite Ministerului Sănătăţii. Tot în 2009 ni se promitea că „actuala guvernare şi-a propus continuarea programelor de investiţii, prin alocarea unui miliard de euro anual". Noile spitale n-au văzut nici măcar un euro şi ne aflăm la finele anului 2010.

Tot în aprilie 2009 s-a anunţat că guvernul a aprobat programul de investiţii în infrastructura spitalicească şi chiar a enumerat judeţele: Iaşi, Neamţ, Dolj, Timiş, Arad, Prahova, Cluj, Bistriţa-Năsăud, iar în formula parteneriat public-privat - Constanţa, Brăila-Galaţi, Argeş, Bacău, Mureş, Braşov, Bucureşti.

Dvs., stimaţi cititori, aţi auzit să fi început construcţia vreunui spital în aceste localităţi?

Interpelare Anca Boagiu: „Ce se întâmplă cu spitalele promise la aderarea în UE?"

Nu ştim dacă, ajunsă acum în poziţia de ministru (e drept, nu la Sănătate), doamna Anca Boagiu ar mai face o asemenea interpelare în Senat. Am considerat-o curajoasă la vremea ei şi de aceea o reproducem in extenso:

„Interpelarea este adresată domnului Ion Bazac, ministrul Sănătăţii, şi are ca subiect stadiul implementării proiectelor de construcţie a spitalelor regionale.

Înainte de data aderării, respectiv 1 ianuarie 2007, România a transmis Comisiei Europene planurile sale de dezvoltare, Cadrul strategic naţional şi, implicit, programul de dezvoltare regional, care includea şi construcţia a şapte spitale regionale, unul dintre ele fiind preconizat a fi construit chiar în municipiul Bucureşti. Din nefericire, în luna mai a anului 2008, fostul ministru al Sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, a anunţat că în următorii patru ani se vor construi în România 32 de spitale noi, o investiţie estimată la 2,7 miliarde euro. În acelaşi timp, în Timişoara, Iaşi, Craiova şi Târgu Mureş urmau să fie construite spitale regionale de urgenţă, în timp ce în 18 judeţe urmau să fie construite, până în anul 2012, spitale de urgenţă judeţene. Pe lângă cele patru spitale regionale şi cele 18 judeţene de urgenţă, investiţiile vizau şi 10 spitale municipale, orăşeneşti şi comunale.

De curând aţi anunţat lansarea unui Program de colaborare, până în 2013, cu Banca Mondială, în scopul dezvoltării Strategiei în domeniul sănătăţii şi, punctual, pentru evaluarea necesităţii şi a condiţiilor implementării programului de construcţie şi reabilitare a unor spitale în România, ţinând cont şi de restricţiile bugetare. Având în vedere că Programul Operaţional Regional 2007-2013, în axa 1.2.1, Aria A – «Reabilitarea şi modernizarea infrastructurii pentru serviciile de sănătate», dezvoltat în România, prevede finanţarea din Fondul European de Dezvoltare Regională a «Reabilitării, modernizării şi echipării ambulatoriilor din spitale», dar şi «Modernizarea şi echiparea secţiilor de urgenţă din cadrul spitalelor regionale», am rugămintea să-mi răspundeţi la următoarele întrebări:

Care este stadiul construcţiei spitalelor regionale aprobate în Strategia Ministerului Sănătăţii?

În ce măsură este posibil ca noua strategie – pe care o veţi dezvolta în parteneriatul cu Banca Mondială – să modifice şi lista spitalelor regionale care urmează a fi construite, menţionând aici că ne-am menţine şi angajamentele de dinainte de data aderării, fără a mai gândi doar politic, în campanie electorală?

Care estimaţi ca va fi rata de absorbţie a fondurilor alocate pentru axa 1.2.1, Aria A din Programul Operaţional Regional, având în vedere că alocarea maximă pentru un proiect privind secţiile de urgenţă din spitalele regionale este de 25.000.000 euro? Vă mulţumesc".

Doamna Boagiu avea dreptate. Dacă tot s-a ratat construcţia noilor spitale din banii strânşi pe taxa pe viciu, măcar din cei luaţi cu lopata de la FMI şi UE se puteau edifica.

Acum, Vlădescu vrea

Aşadar, guvernul Tăriceanu a lăsat „la cheie" opt proiecte pentru spitale ultramoderne, inclusiv bani pentru primul an de construcţie. Noii guvernanţi au uitat repede de acest proiect important. Reacţia ministrului de Finanţe Sebastian Vlădescu a fost una umorală: „Eu nu semnez. Este un proiect nociv pentru ţară". Ministrul lovea în Nicolăescu (gurile rele spun că au avut împreună o firmă şi au ajuns la conflict). De fapt, proiectul începuse înainte de ministeriatul lui Nicolăescu. Acum dl Vlădescu recunoaşte că ar fi fost un proiect nemaipomenit pentru România.

Între timp, fondurile strânse din taxa pe viciu şi destinate cu precădere construcţiei de spitale au fost „sifonate", cum se spune. Un control pe această temă ar scoate la suprafaţă deturnări de proporţii. Taxa pe viciu a devenit viciu de folosinţă a banilor publici.

Dacă banii destinaţi noilor spitale au dispărut şi nici bugetul nu mai poate suporta proiectul, firmele care au câştigat licitaţiile mai curând finanţează ele lucrările dacă Ministerul Sănătăţii doreşte cu adevărat să realizeze acest splendid proiect ce ar modifica radical sistemul sanitar. Numai dacă ministerul este partener. Fiind aprobate prin hotărâre de guvern, aceste proiecte de spitale nu pot fi anulate decât tot printr-o hotărâre de guvern. Conform HG 111/2006, sursele de finanţare pot fi asigurate fie de partenerul străin, fie de la buget. Firmele care au câştigat licitaţiile au ţinut blocate garanţii de bună execuţie de volum financiar mare, iar în cazul anulării proiectelor, pot cere dezdăunări de valoare mare, care pot fi imputabile.

Pentru finanţare, antreprenorii au găsit şi soluţii alternative, dacă Guvernul ar dori cu adevărat să se aplece asupra sistemului de sănătate. Modalităţile alternative pentru obţinerea finanţării sunt depistate chiar de către antreprenori.

La noi se tot induc vinovaţii pentru sistemul de sănătate muribund: medicii. Îi dăm înainte cu „plicul", cu plăţile „pe sub masă". Ne oripilăm că frecvent se dau atenţii la doctori pentru un tratament mai bun sau bacşiş la infirmieră. Indiferent câţi medici vom pune la zid, fără o asemenea reţea de spitale nu se va face nimic. Serviciile de sănătate în spitale adevărate reprezintă un drept social al fiecărui român. De aceea, sistemul sanitar românesc avea nevoie de terapie intensivă. Cu asemenea unităţi spitaliceşti noi, practic, sistemul nu era reformat, ci schimbat din temelii. Fiecare leu deturnat înseamnă multe vieţi puse în pericol.

Dacă nu se renunţa la proiect, la această oră pacienţii din România ar fi avut parte de aceleaşi standarde cu ceilalţi europeni. Nu mai ţinem de mult pasul cu tehnologia. Aceste opt spitale ar fi avut dotări mai bune ca multe din Europa, pentru că ar fi fost de ultimă generaţie.

Oricât s-ar dezvolta clinicile particulare, procedurile complexe şi costisitoare rămân tot în grija sectorului public. Sistemul privat nu poate prelua toate problemele de sănătate ale românilor.

Dezinteresul politic faţă de sistemul de sănătate este vizibil, nu şi atenţiile grase care s-ar lua pentru demararea lucrărilor. Uneori indiferenţa ucide, dar în cazul nostru, când totul era pregătit pentru a avea şi noi la această oră măcar opt spitale regionale ca lumea, este vorba de încăpăţânare: nu demarăm nimic până ce firmele care au câştigat licitaţiile nu „mişcă". Proiectele sunt lăsate baltă doar pentru faptul că antreprenorii - firme serioase din Europa - încă nu s-au obişnuit cu obiceiul pământului.

Concluzia: vina este a românilor că se îmbolnăvesc, nu şi a celor care au ratat posibilitatea României de a scoate sistemul sanitar de sub perfuzii.

(preluare din "Ziarul Timpul")

Petre Mihai Băcanu

Sursa: Cotidianul 09.12.2010

Filozoful francez Betrand Vergely: Miza căsătoriei homosexuale este că totul se poate inventa, totul se poate decreta

Postat pe: 03.04.2016 06:04:56

Problema căsătoriei între persoane de același sex sau a "căsătoriei pentru toți", așa cum i se mai spune în Franța, a suscitat și suscită un interes enorm.

Oameni de cultură, medici, filozofi sau clerici au participat și participă la dezbatere, invocând argumente pro sau contra.

Una dintre cele mai valoroase contribuții la dezbaterea din Franța, valabilă în egală măsură și pentru România, a avut-o filozoful și teologul Bertrand Vergely. Deși conferința este mai veche, datând din 2013, momentul este excelent pentru că se petrecea înainte de legalizarea căsătoriilor între homosexuali din Franța. În România, deși există un puternic curent popular împotriva unei astfel de măsuri, prin natura apartenenței la spațiul euro-atlantic, s-au înmulțit presiunile asupra legalizării acestor relații. Mai întâi prin propunerile de legalizare a parteneriatelor civile, așa cum s-a întâmplat și în celelalte țări Europene.

În cuvântul său, Bertrand Vergely explică miza profundă și reală a căsătoriilor între persoane de același sex.Acesta spune că există un anumit număr de persoane din lobby-ul economic și cel științific, care doresc să propage ideea că totul se poate inventa, totul se poate decreta și că nu mai există nimic dat, nimic natural.

"Cred că este important să spun că există și date ale existenței, și că omul nu a inventat tot. De ce ? Pentru că un anumit număr de persoane din lobby-ul economic și un anumit număr din lobby-ul științific sunt extrem de interesate de ideea de căsătorie nu din perspectiva homosexualității, ci din perspectiva a ceea ce putem numi "constructivism". Miza metafizică a "căsătoriei pentru toți" este de a promova ideea că totul se poate inventa, totul se poate construi, totul se poate decreta.


Așadar este vorba de ideea de a înlocui noțiunea de dat natural prin triumful în primul rând al legii, și, în al doilea rând, al tehnicii.

Așadar avem aici o miză metafizică de fond, de a ști dacă omul se bazează pe un dat sau doar pe o construcție. Cei care sunt pentru "căsătoria pentru toți" doresc să impună ideea că totul se poate construi, se poate decreta, se poate inventa.

Olivier Rey, matematician, în cartea intitulată "Une folle solitude": "Omul nu ține de date care reies din ființă și, dincolo de ființă, din misterul vieții. Omul este ceva de fabricat", spunea Vergely.
 
Vergely consideră că se propagă o ideologie radicală, conform căreia se dorește modificarea radicală a ființei umane, prin desconsiderarea realității și înlocuirea ei cu un fabricat tehnologic și ideologic.

"Cred că există o dorință de a modifica radical datele ființei umane, debarasând-o nu numai noțiunea de Dumnezeu (un cuvânt blamat și interzis în țara noastră), ci și de noțiunea însăși de realitate, de dat al realității, de natură, pe care dorim să o excludem, pentru a o înlocui cu o idee pur constructivistă. Esența acestui proiect este totalitară.

Am avut fascismul, care dorea să creeze o rasă superioară, comunismul, care dorea să creeze o clasă superioară, iar acum suntem în ceea ce se cheamă fabricarea omului, fabricarea unei neoumanități cu totul desolidarizată de noțiunea de real.

Există instanțe ideologice care nu mai doresc să mai audă vorbindu-se despre Dumnezeu, dar nici de noțiunea însăși de ființă și de realitate. Este vorba de a face să triumfe o lume în care totul va fi construit, decretat, și, de la un punct încolo, inventat de tehnologie", declara filozoful.

Vergely susține că mariajul între homosexuali este doar o etapă spre transformarea omului într-o ființă pur istorică, fabricată în laboratoare.
 
"Trebuie să înțelegem că problema căsătoriei pentru toți depășește complet simpla problemă a homosexualității, ea pune în joc noțiunea de realitate. Merleau - Ponty spunea că omul este atât natural, cât și istoric. Astăzi dorim să ștergem noțiunea de natură și să facem din om o ființă pur istorică, pe care o vom putea fabrica în laborator, practicând experiențe noi. Eu spun că regăsim astăzi aceleași simptome care existau la apariția nazimului în jurul anilor '35-'36, numai că astăzi, neo-fascismul care ne amenință,nu se va realiza prin motoare de extrema dreaptă sau extrema stângă, ci va fi legat de democrație și tehnologie. Platon ne-a spus: "Atenție la constructivismul democratic". Și asta cu 2006 ani înainte de Hristos", a declarat el.
 
Conferința, subtitrată integral în limba română, este disponibilă mai jos.

 

Sursa: ActiveNews 01.04.2016

Dr. Maria Chirilă: Suntem victimele unui experiment alimentar criminal

Postat pe: 21.03.2016 08:03:09

„În ţara asta, dacă vrei să faci un lucru bun, te aşteaptă o armată de mori de vânt. Asta e concluzia tristă a sufletului meu. Spitalul creştin Christiana, pentru care am muncit pe brânci, împreună cu soţul meu, ani în şir, a fost ajutat de autorităţi să dispară. Era un spital pentru săraci, pentru cazurile sociale, care altfel nu pot fi ajutate. Aveam şi asistenţă spirituală, lucrau şi măicuţe alături de personalul medical. La noi s-a tratat, printre alţii, şi Petre Ţuţea. Dar nu s-au lăsat până nu ne-au închis!”

Nici nu apucase să iubească. Avea 18 ani şi deja învăţa să moară. Medicii au trimis-o acasă, la Curtea de Argeş, să-şi aştepte sfârşitul. Copila se chinuia îngrozitor. De atâta durere, mama ei a făcut infarct şi a fost operată de inimă.

Povestea Alexandrei a început cu o hepatită B. Boala evolua urât, aşa că părinţii au adus-o în Bucureşti. După zeci de investigaţii, la spitalele Colentina şi Matei Batş, a trecut pe tratament cu interferon, apoi cortizon, câte 80 mg, timp de trei luni. Numai că Alexandra se simţea tot mai rău. Se umflase, o dureau toate oasele, îi căzuse părul: „M-am internat cu o boală, respectiv hepatită, şi am ieşit din spital cu vreo zece boli: diabet medicamentos, blocaj renal, ciroză hepatică… E o crimă cortizonul ăsta!” Şi medicii erau îngroziţi, nu ştiau cum să-i spună că moare. Şi au luat-o pe departe, că poate o salvează Dumnezeu. Ceea ce s-a şi întâmplat. Alexan­dra are acum 21 de ani şi este studentă la litere, în Piteşti. O frumuseţe de fată, veselă, luminoasă, cu poftă de viaţă. Doar consultaţiile periodice, la un centru medical de homeopatie şi fitoterapie, îi mai aduc aminte de calvarul prin care a trecut. Pentru că, aţi înţeles, Dumnezeul invocat de doctori nu a vindecat-o chiar direct. Ci printr-un „înlocuitor” al Lui, de foarte multe ori. Medicul Maria Chirilă.

Cei care doresc sa consume doar produse naturale, fără E-uri şi alte surprize nocive, îşi pot face cumpărăturile de la magazinele Naturalia, deschise in zonele Floreasca şi Moşilor, din Bucureşti. Găsiţi aici tot felul de bunătăţi, de la pâine la bomboane, de la brânză de capră la pastramă de porc şi vită. Nu uitaţi ceaiurile, sucurile şi uleiurile aromate.

Nu consumaţi acelaşi aliment o perioadă lungă de timp

Şi în homeopatie se aplică zicala „ce-i prea mult nu-i sănătos”. Chiar dacă, în esenţă, e bun. Aşa că Maria Chirilă ne atrage atenţia să nu consumăm acelaşi ceai, aliment sau orice alt produs o perioadă foarte lungă de timp. Pentru că asta duce la o simptomatologie. Ceaiul de sunătoare, de pildă, altfel benefic, dă nevralgii destul de grave: „La un moment dat, am avut o pacientă tânără, frumoasă, dar cu nişte cearcăne imense, până la jumătatea feţei, şi cu o stare generală foarte proastă. Am întrebat-o, din prima, ce mănâncă. Şi mi-a spus că hrana ei, de doi ani, se rezumă doar la grâu încolţit”.

Centrul Medical Naturalia nu seamănă deloc unei clinici obişnuite. Atmosfera de aici pare mai degrabă o răsplată pentru gropile, praful şi mizeria din Voluntari, pe care le înfrunţi ca să ajungi pe strada Mircea Marinescu. Când, dintr-o dată, pei­sajul se schimbă brusc. Parcă ai ajuns nu doar într-un alt oraş, ci chiar într-o altă ţară. Un asfalt perfect, case cochete, fără să fie palate cu turnuleţe, inundate de verdeaţă. La numărul opt, dai peste o adevărată oază de sănătate. Un laborator în care se fac produse naturiste, un magazin cu mărfuri ecologice, un depozit în care se pun plante la uscat, o recepţie pentru pacienţi, nişte cabinete de consultaţie. Sala de aşteptare e un adevărat regal al naturalului şi bunului gust. Flori, multe flori, icoane şi citate din cărţile sfinte, câteva vitrine cu mostre din ceaiuri, tincturi, ule­iuri, creme şi alte produse naturale. Pacienţii care îşi aşteaptă rândul au pe masă un coş cu felii de pâine ecologică. De departe, cea mai bună pe care am gus­tat-o vreodată. „Udată” cu un ceai roşiatic, hibiscus, ni se spune, e genul de gustare care îţi merge direct la suflet. Doamna doc­tor Maria Chirilă nu prea are timp de întrebări. Ne invită în cabinet şi începe, direct, să ne certe. Sigur, nu pe noi, două bucăţi de ziarişti, ci pe noi, aşa, în general, ca victime ale acestei minunate ţări. în care boala parcă ar fi o sarcină de partid şi de stat. Pentru că facem tot ce se poate ca să ne îmbolnăvim. Cât mai mult, cât mai grav: „Toată nenorocirea asta cu bolile pro­vine de la stilul de viaţă, de la ceea ce mâncăm. Am făcut un calcul şi, în fiecare zi, prin alimentele de pe piaţă, mâncăm în jur de 250-300 de substanţe chimice. Cum vreţi să reziste organismul la o asemenea agresiune? Pâinea cea de toate zilele, de pildă, are nu mai puţin de 14 afânători, din­tre care unii cancerigeni. Prin sare, cea iodată, că de alta nu avem, luăm în fiecare zi o doză de cianură. Laptele praf pentru copii conţine 28 de substanţe chimice, inclusiv piatră vânătă, folosită la stropitul viilor, pentru dăunători. Toate sunt scrise pe cutii, adică e la vedere, nu trebuie decât să le citiţi. Cine avizează acest experiment alimentar criminal? în toate ţările civilizate, E-urile sunt controlate foarte strict. Numai la noi se folosesc haotic, fiecare pro­ducător pune ce şi cât vrea. De ce să încarci un aliment oarecare cu 15 E-uri, când el este foarte bun în stare naturală? Doar dacă vrei să-i creşti preţul, că şi otrăvurile astea sunt scumpe. Şi cam aşa se întâmplă, culmea sadismului, trebuie să îi şi plătim bine ca să ne omoare. Sau dacă vrei, ca politică de stat, să fie cât mai mulţi oameni bolnavi. Şi să dezvolţi indus­tria farmaceutică. Mult mai rentabilă, la noi, decât industria de armament, de pildă.

Cel puţin aşa spun statisticile oficiale!”

După ce ne-a muştruluit bine, „terapie” pe care o aplică şi pacienţilor, spre binele lor, doctoriţa Chirilă ne-a mărturisit că s-a apropiat de homeopatie şi fitoterapie din nevoie. A întâlnit foarte multe cazuri care nu puteau fi rezolvate prin tratamente alopate. După ce a terminat medicina, s-a specializat în imunologie şi alergologie. Vedea tot timpul că, la ieşirea din spital, pe fişa pacienţilor scria ameliorat. Or, în starea lor, pe fond, nu prea era nimic ame­liorat: „Am văzut sute de alergii la medica­mente şi am înţeles că e împotriva codului genetic pe care îl avem să înghiţi zeci de asemenea chimicale pe zi. Nu puteam să rezolv aceste cazuri doar prin medicina cla­sică”. Şansa a venit în 1982, sub forma unei burse, pe homeopatie, la Academia Regală din Londra. Cu chiu, cu vai, a reuşit să strângă 160 de lire sterline, din puţinii bani de buzunar pe care îi avea. Şi-a cumpărat o mică bibliotecă de cărţi de spe­cialitate, s-a întors în România şi s-a pus pe treabă.

Principiul homeopatiei poate fi rezumat prin expresia „cui pe cui se scoate”. Ceea ce te îmbolnăveşte, la un moment dat, te poate şi vindeca, într-o diluţie controlată şi particularizată pentru fiecare caz. Homeopatia tratează cauza bolii, nu doar efectul, şi priveşte pacientul ca un întreg, nu-l împarte pe bucăţi: inimă, ficat, plămâni, cap, picioare etc. De aceea, la prima consultaţie se face anamneza, adică un fel de istorie personală a pacientului. Homeopatul se interesează de toate afecţiunile avute vreodată, în cursul vieţii, de analize medicale sau observaţii de la alţi medici, de comportamentul alimentar şi de viaţă, de traume fizice sau psihice suferite, de antecedentele de familie ş.a.m.d. Când „tabloul” este complet, urmează instruirea alimentară. Pentru că o vindecare pe cauză începe întotdeauna cu detoxifierea organismului. Tratamentul propriu-zis este individualizat pentru fiecare pacient. Granulele homeopate, produse din lactoză, de un laborator din Bucureşti, se impregnează cu tincturile active în far­macia de la Naturalia. Pe loc, funcţie de diagnostic. „Bobiţele”, cum le numesc pacienţii, se ţin sub limbă, până se topesc. în cadrul terapiei, ele se combină cu pro­duse din plante, ceaiuri, tincturi, unguente, uleiuri. Tincturile-mamă sunt importate din Anglia şi Germania. Plantele se culeg de pe la noi, de la altitudini mari, de peste 1.500 m, ca să fie cât mai nepoluate: din Bucovina, Munţii Căliman şi Munţii Banatului.

Ema Mădălina Popescu, una dintre fiicele familiei Chirilă, a terminat Facultatea de medicină generală din Viena şi s-a spe­cializat, evident, în homeopatie. Chiar dacă se află la început de drum, „pe fruntea ei scrie”, deja, că va duce mai departe misiunea nobilă a Centrului Medical Naturalia.

Gama afecţiunilor vindecate de Maria Chirilă este foarte largă: boli imunologice, alergii, boli de ficat, digestive, cardiace, renale, biliare, reumatice… Practic, orice boală poate fi învinsă printr-un asemenea tratament. Dacă pacientul îl urmează întoc­mai. Chiar şi cancerul, în faze incipiente. Dacă metastazele sunt multiple, însă, imunitatea nu mai poate fi „resuscitată”. Doamna doctor ne atrage atenţia că, în lupta cu această boală cumplită, alimen­taţia corectă este primul ajutor. Orice sub­stanţă chimică introdusă în organism este o nouă agresiune care provoacă noi celule tumorale. Ca durată, un tratament homeo­pat durează câteva luni, dacă pacientul vine la timp. Numai că asta nu se prea întâmplă. Homeopatia este destul de puţin cunoscută în România, aşa că oamenii apelează la ea doar ca la ultima speranţă, după ce au epuizat toată gama de spitale clasice şi medicamente de sinteză. Care, de regulă, fac bine într-o parte şi strică în zece: „Medicina alopată trebuie să-şi schimbe concepţia, să realizeze că medi­camentele luate cu pumnul nu sunt o soluţie, că există variante naturale, mai efi­ciente şi lipsite de agresivitate. Antibio­ticele, de pildă, şi-au pierdut efectele prin­cipale şi rămânem doar cu cele secundare. Homeopatia îşi propune, în esenţă, profila­xia îmbolnăvirii. O atitudine de viaţă, care să ne ferească de boli. Pentru că degeaba ameliorăm astăzi o infecţie, să zicem, cu un medicament, şi mâine ravagiile produse de el în organism ne provoacă afecţiuni mult mai grave. în China, la un moment dat, exista un împărat care plătea medicii în funcţie de câţi oameni erau sănătoşi, nu după câţi bolnavi tratau. Cred că spre asta trebuie să tindem şi noi”.

Pentru o viaţă sănătoasă şi pentru a trata cât mai corect diverse afecţiuni, dacă le avem, medicul Maria Chirilă ne recomandă câteva „reţete” genera­le: • beţi sucuri de cătină, echinaceea şi isop, pen­tru că ele cresc imunitatea • în loc de antibiotice, luaţi uleiuri esenţiale de eucalipt şi cimbru • con­sumaţi cât mai multe alimente-medicament: hrean (cel mai bun antibiotic); ridiche neagră (depurativ, detoxifiant); sfeclă roşie (mare furnizoare de fier); andive (adevărate minuni pentru afecţiunile hepato- biliare); leurdă (antitumoral natural) • beţi trei- patru căni de ceai pe zi: de porumbe şi hibiscus (antistres); de măceşe (macerat de seara până dimi­neaţa este sănătate curată pentru cardiaci).

Autor: Lăzăreanu Răzvan

Sursa: Expunere.com 29.10.2015

Epistola sfântului ambasador Klemm către români

Postat pe: 11.03.2016 07:03:15

Motto:

„Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”

​​​Radu Gyr

Perplexitate, teamă, revoltă, durere, dispreț, milă, ilaritate, disperare… Acestea sunt câteva dintre ingredientele cocktailului de sentimente insuflate de fabuloasa epistolă a Excelenței Sale, Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România, domnul Hans Klemm, transmisă unui român fictiv cu numele James Bond.

Am fost avertizat că dacă voi da expresie publică amintitelor sentimente soarta mea nu va fi deloc bună și pentru o clipă m-am speriat. Mi-a apărut atunci înaintea ochilor imaginea lui Corneliu Coposu care spunea că față de suferințele îndurate de acest neam pentru a supraviețui cu demnitate, câțiva ani de pușcărie nu contează. Mi-am amintit și cuvintele Președintelui american Franklin-Delano Roosevelt care avertiza că în situații limită singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica însăși. Cu acestea în cuget am început să scriu.

1. Perplexitatea mea are două cauze. Pe de o parte, descoperirea faptului că reprezentantul cel mai înalt al Americii pe lângă una dintre națiunile cele mai pro-americane din lume, nu știe nimic și dacă știe nu înțelege nimic despre cine este, ce apără și pentru ce luptă această națiune. Pe de altă parte, reconfirmarea faptului că Ambasadorul SUA în România lucrează cu hărnicie împotriva intereselor țării sale aici.

Este uluitor să constați că SUA au trimis în România un ambasador care nu înțelege diferența între modul de formare a națiunilor central-europene – pe criteriul etnic și pe baza unui trecut comun – și cel în care s-a format națiunea americană – pe criteriul civic și pe baza unui proiect de viitor comun. Istoria statelor europene este lungă și fără aportul ei identitar viitorul este de neimaginat. Istoria SUA este scurtă și de aceea, memoria neavând obiect, imaginația se dezvoltă nestingherită de constrângeri identitare. Orizontul european este fragmentat; cel american este global. Poate că este mai plăcut și mai eficient să fii american decât european. Este mai confortabil să poți spune că patria ta este acolo unde îți este bine (ubi bene ibi patria) decât să vrei cu tot dinadinsul să fie bine în patria în care strămoșii tăi și-au zidit casa. Nu le poți cere însă europenilor să facă saltul imposibil peste propria umbră numai pentru că tu nu ai umbră și vrei ca toți să îți fie asemeni.

Cu privire la națiunea română, domnul ambasador nu știe că naționalismul său a fost totdeauna de natură geopolitică, românii urmărind mereu să își consolideze securitatea iar nu să își afirme superioritatea față de alte comunități etno-culturale. Creștinismul românesc (și aici includ și cea mai mare parte a minorităților naționale) este inspirat de Dumnezeul iubitor și milostiv al Noului Testament iar nu de cel războinic și răzbunător al Vechiului Testament cu care au venit în bagaje pionierii americani. Biserica ortodoxă română este o biserică apostolică și prin aceasta aristocratică, respectiv una tolerantă și laică (sic!), lispită de tentații politice sau practici prozelitiste, cum este cazul majorității confesiunilor americane. Ca stat, deși fondată pe principiul naționalităților, România este astăzi o națiune civică, seculară și multiculturală. În mod tradițional ea este un spațiu de imigrare iar nu de emigrare (cu excepția relativă a ultimei jumătăți de secol), care nu se teme de străini tocmai întrucât i-a asimilat în mod pașnic pe toți cei care s-au stabilit pe teritoriul ei. Că au venit aici ducând în mână ramura de măslin sau au cerut pământ și apă, toți străinii ajunși pe ceea ce este astăzi teritoriu românesc, s-au făcut, vorba poetului, o apă și-un pământ. În felul ei România este un creuzet cultural (melting pot) ca și America, cu mențiunea că în el nu se topesc și se amestecă identități diferite ci identitățile sosite mai târziu se integrează într-un fond preexistent care astfel se transformă mereu rămânând în esență același (sic!). Spre a-și feri supușii de o asemenea asimilare, Imperiul Otoman le-a interzis musulmanilor să se stabilească la nord de Dunăre, în Principatele danubiene, să își întemeieze aici afaceri sau să își construiască moschei. De aceea peisajul românesc nu este marcat de prezența pitorească a minaretelor, cum se întâmplă în Balcani. “Visul românesc” a fost pacea; spre deosebire de “visul american” care a fost dominația.

Dacă ar fi știut toate acestea, domnul ambasador al SUA ar fi înțeles că actuala problemă a refugiaților arabo-musulmani nu are pentru români caracter cultural ci ține de securitate. În consecință ea nu are a fi rezolvată în termeni morali ci din perspectivă geopolitică. A o aborda din alt unghi este egal cu a le spune românilor că parteneriatul strategic româno-american nu valorează doi bani. Or, dezamăgirea românilor și americano-scepticismul subsecvent ei sunt în defavoarea Americii, mai ales în contextul celui de al treilea război mondial în curs de desfășurare.

2. Sentimentul de teamă are și el două rațiuni.
În primul rând, convingerea că antiamericanismul în creștere galopantă al românilor, pe focul căruia toarnă gaz prin panseurile sale însuși ambasadorul american, reprezintă o gravă amenințare la adresa securității naționale a României.

În al doilea rând, teama descinde din revelarea faptului că planul SUA nu ar fi acela de a avea în România, cu bunele și relele ei, un partener strategic ci de a demola identitatea „vechii Românii” pentru ca pe ruinele ei să clădească, după expresia dlui Klemm, „o nouă Românie”; nu neapărat islamică ci anațională și prin asta neeuropeană. Această Românie nu este descrisă de ambasadorul american de manieră afirmativă, substanțială și pozitivă, ci de manieră exclusivă, procedurală și negativă. „Noua Românie” nu oferă ci exclude – exclude „corupția”, adică, potrivit Codului lui Klemm, pe toți cei care apără identitatea și interesele „vechii Românii” – și nu zidește ci ordonează – adică instaurează teroarea statului așa zis de drept, prin care știm deja că, în virtutea aceluiaș Cod, se înțelege „complexul militar-judiciar” fundamentat pe concepții autoritar-populiste, care se învârte în jurul axei DNA-SRI.

Analizând mesajele simbolice ale recentului bilanț al DNA am dovedit că acestă instituție și universul al cărui centru este, dezvoltă o mentalitate de tip totalitar. Nu mai revin asupra argumentelor. Cum atunci când vorbește de „stat de drept” dl Klemm totdeauna la acest univers se referă, înțelegem ce are în vedere atunci când ne spune că proiectul „noii Românii” are ca obiectiv principal omnipotența „statului de drept”. Dacă Lenin se pare că dorea să organizeze statul ca pe o pușcărie perfectă în care urmau a fi reduși la neant dușamnii de clasă ai proletariatului, „statul de drept” al domnului Klemm, inspirat de ideologiile dreptei radicale, ambiționează realizarea unui cadru similar dar pentru exterminarea dușmanului de rasă. Nu este vorba de rasă în înțelesul etnic, căruia naziștii îi dădeau o conotație biologică, ci în înțeles cultural. Tot ereditatea este în discuție dar nu cea biologică ci cea culturală. Iată ce ni se pregătește. Să spunem lucrurilor pe nume.

3. Sursele revoltei față de acest mesaj sunt multiple. Cum să nu te revolți atunci când îl vezi pe ambasadorul american că îți vorbește sfătos despre statul de drept, în timp ce încalcă fără remușcări normele dreptului internațional codificate în Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state?! Cum să nu te cuprindă o sfântă indignare când același domn te îndeamnă să îi primești cu căldură și chiar să îi naturalizezi cu generozitate pe imigranții arabo-musulmani, la numai câteva săptămâni după ce tot el ne explica cu aceeași convingere că ridicarea vizelor de călătorie pentru români în SUA este exclusă și în timp ce țara sa a înălțat un zid (asemănător celui construit de comuniști la Berlin în timpul Războiului Rece) pentru a opri imigrația mexicană!? (Imigrație care înseamnă de fapt revenirea mexicanilor pe pământurile de unde au fost izgoniți prin forța armelor de nobilii înaintași ai dlui Klemm.) Cum să nu ți se urce sângele la cap când reprezentantul SUA ne îndeamnă să căutăm un Einstein printre sărmanii refugiați arabi fugiți din calea haosului ucigaș pe care tocmai necugetata politică americană l-a stârnit dar nu suflă o vorbă despre repatrierea Einstenilor români din Sillicon Valley, răpiți nouă în detrimentul viitorului „vechii Românii”!? Cum să nu te apuce nebunia când cel care zi de zi îi îndeamnă pe români să se urască între ei, să își renege conducătorii și să își distrugă elitele, le cere să îi iubească pe străini?! Nerușinarea se pare că nu are margini.

4. Textul ambasadorului Klemm este pentru mine și o sursă de imensă durere. Sunt inițiatorul parteneriatului strategic româno-american. Ideea acestui parteneriat s-a născut în biroul meu de la Ministerul Afacerilor Externe, în discuțiile cu consilierii mei și ea a fost dusă de mine la Washington cu prilejul vizitei efectuate acolo în aprilie 1997. Atunci am afirmat o dorință care sintetiza o întreagă filosofie politică: „prefer ca România să devină membru NATO ca partener strategic al SUA decât să devină partener strategic al SUA ca membru NATO.” Tot atunci – și de atunci încoace fără încetare – le-am spus compatrioților mei că parteneriatul cu SUA reprezintă principala garanție a securității noastre și că dacă nu dorim ca marile puteri euro-atlantice și euro-asiatice să facă tot felul de tranzacții peste capul nostru și pe seama noastră (aceasta incluzând strivirea noastră în cleștele geopolitic ruso-german), este esențial să menținem o relație specială cu Washingtonul, bazată pe inserarea utilă a României în strategia americană din regiunea Mării Negre și la gurile Dunării. Aceste idei, analizate și acceptate de principiu cu omologul meu, Secretarul de Stat Madeleine Allbright, și adjunctul acesteia, Strobe Talbott, au fost confirmate odată cu vizita oficială a Președintelui Bill Clinton la București, în iulie 1997, și transpuse în limbaj tehnic prin documentul convenit de mine cu asistentul Secretarului de Stat, Mark Grossman, tot la București, în toamna aceluiaș an. La baza parteneriatului așezasem cu mândrie și speranță cei patru „C”: comunicare, consultare, concertare, cooperare. Ulterior aveam să coprezidez împreună cu fostul Secretar american al apărării, William Perry, Comitetul de acțiune al parteneriatului strategic româno-american.

Ce poate fi mai dureros decât să vezi un asemenea proiect năruindu-se sub povara aroganței, frivolității, stupizeniei și iresponsabilității strategice dovedite de urmașii celor care l-au construit?! Ce poate fi mai trist decât constatarea că „parteneriatul celor patru C” se transformă într-un jalnic protectorat care nici măcar nu urmărește salvarea României istorice ci înlocuirea ei cu o „nouă Românie” fără trecut și vitregită de identitate, proiectată în laboratoare neromânești, inspirată de modele neromânești și croită după interese străine națiunii române autentice?! Ce poate fi mai tragic decât sentimentul că ți-ai împins compatrioții pe un drum care riscă să îi ducă spre neant, spre dispariția din istorie sau, în cel mai bun caz, spre rămânerea la periferia istoriei ca o națiune-surogat?! Vă asigur că este o durere atât de mare încât nici o alta nu mai contează și nici o amenințare nu mai sperie.

5. De unde vinde disprețul? Excelența Sa vorbește românilor pe un ton profesoral. Le dă exemple din viață. Spune ce le lipsește. Îi îndeamnă să fie buni și înțelepți. Le explică „pe înțelesul lor” la ce sunt utili imigranții și de ce valul lor nu este o „invazie” ci o „oportunitate”.

Nu știu dacă dl. Klemm își dă seama dar procedând astfel el ofensează inteligența unui întreg popor și abuzează de ospitalitatea sa. Bunăvoința afișată ostentativ nu este decât ipocrizie. Reacția față de asemenea prelegeri moraliste nu poate fi decât aceea de dispreț.

Dincolo de atari aspecte, nu poate scăpa atenției o presupusă subtilitate. Ambasadorul american face apel la mila românilor față de cei izgoniți de nevoi existențiale de pe melagurile lor natale, spre a aluneca ușor de la ideea ca aceștia să fie găzduiți în România la aceea ca ei să fie naturalizați în România. Soluția preconizată nu este așadar provizorie ci definitivă. Acești noi cetățeni români, ne învață domnul Klemm, nu numai că vor contribui la construirea unei economii românești vibrante ci și la făurirea unei culturii românești tot atât de vibrante. Cum, spre deosebire de economie, care are legi universale și beneficiază de tehnologii globalizate, cultura este un mod specific de a crea valori și de aceea conferă identitate unei națiuni, rezultă că, de fapt, ni se sugerează că românii trebuie să renunțe la actuala lor identitate; că actuala cultură românească ar trebui să se stingă pentru a face locul unei alte culturi. Lucru perfect coerent cu teza „noii Românii”, precum și cu aceea a distrugerii, inclusiv prin condamnări penale și încarcerări, a elitelor României vechi. Aflăm astfel de unde vine ideea „resetării întregii clase politice românești” strigată în mod spontan de niște „tineri frumoși și liberi” dar spălați pe creier, apăruți din neant și dispăruți tot acolo, ale căror „juste doleanțe” privind înlocuirea unui guvern democratic cu unul tehnocratic au fost susținute public de ambasadorul SUA.

Venite din partea unui inamic, asemenea șmecherii subversive sunt de înțeles. Când ele sunt opera unui aliat, se numesc trădare și trebuie să li se răspundă cu întregul dispreț cuvenit trădătorilor.

6. Domnul Hans Klemm mi-a trezit, însă, și mila. Cred că pe undeva el este de bună credință. Asta în sensul că face răul cu convingerea că face bine. Atâta știe, atâta înțelege, atâta spune.

Domnia sa face parte dintre aceia care sunt convinși că pe lume este doar atâta lumină câtă intră pe fereastra casei. De aceea nici nu și-a dat seama că prin spusele sale îi va ambarasa nu numai pe americanofobi ci și pe americanofili; ba chiar și cozile de topor năimite din România care, iată, s-au limitat la a difuza sec și fără comentarii „învățăturile” domnului Klemm ca pe un simplu editorial, deci ca pe produsul unui gen literar prin care autorul comunică liric exclusiv opinii personale.

La urma urmelor ambasadorul are dreptate când spune că imigranții aduc cu ei energii proaspete, imaginație, inițiativă, forță de muncă, spirit antreprenorial, îmbogățind cu ele țările în care se așează. Când o asemenea țară este una ca România, cu o populație rărită, îmbătrânită și cam leneșă, un asemenea aport de resurse umane este o binefacere. Dacă acceptându-l arăți și empatie pentru niște bătuți de soartă obligați să își părăsească vetrele străbune și să își caute norocul printre străini, cu atât mai bine. De ce atunci atâta supărare? Aceasta nu poate fi decât propagandă antiamericană pusă la cale de ruși sau eventual de nemți; nu-i așa? Virulența ei arată că „industria anticorupției” mai are mult de lucru și că secția judecătorească a DNA trebuie să își intensifice eforturile pentru a trimite la ghilotină pe „teroriștii” care dinamitează șantierul “României americane”.

Instincul îmi spune că domnul Klemm este un om onest și loial. El crede sincer că ceea ce spune este purul adevăr și că spunându-l servește cu devotament pe cei care l-au trimis în România și interesele legitime ale țării sale. De aceea muncește cu hărnicie pentru a le explica românilor ce așteaptă SUA ca ei să facă spre binele lor și al parteneriatului transatlantic. Cu cât explică mai mult, însă, cu atât devoalează mai mult proiecte de a căror malignitate nu este conștient și care îi înstrăinează pe români de acest parteneriat, altminteri, în formula lui inițială dar și în condițiile actualelor raporturi internaționale de putere, atât de necesar lor.

Această contradicție între iluzie și realitate, între intenții și fapte, între așteptări și rezultate, este sursa legitimă a unei imense tristeți.

7. Ea este însă și declanșatoarea unui imens hohot de râs; căci originea comicului stă în diferența dintre aparență și esență.

Domnul ambasador nu știe despre ce vorbește. Bunăoară nu știe că la contactul dintre civilizații diferite înflorește corupția, crima organizată, terorismul și traficul ilicit. Nu știe – sau a uitat, întrucât corectitudinea politică îi cere să uite – că imigranții europeni care au traversat Atlanticul cu poruncile Vechiului Testament în suflet, nu s-au stabilit în sânul unei comunități etno-culturale preexistente, ci și-au fondat coloniile (viitoarele SUA) pe un teren pustiit de băștinași prin aceleași metode sângeroase prin care, în antichitatea biblică, evreii și-au luat în primire „pământul promis”. Nu știe că sintezele culturale necesită secole spre a se realiza fără violență iar asta numai în măsura în care aportul nou vine gradual și în doze mici. Altminteri orice forțare alimentează xenofobia, intoleranța, purificarea etnică, genocidul și alte crime similare ce chiar dacă nu pot fi scuzate, pot fi explicate; căci răul, după cum spune Shakespeare, nu este în stele ci este în noi. Ar fi suficient ca domnul Klemm să studieze istoria țării de origine a familiei sale, Germania, pentru a o afla. Ca american de primă generație probabil că nu a făcut-o; așa cum nu vor fi lăsați să o facă cu istoria patriei lor nici românii de „ultimă generație” hărăziți a fi constructorii „noii Românii”.

Nu știe dar vorbește domnul ambasador. Vorbește pentru că nu știe. Mai cu seamă nu știe că nu știe. Or, acest contrast dintre seriozitatea cu care vorbește despre ce nu știe crezând că dânsul știe iar noi nu știm, pe când în realitate noi știm dar dânsul nu știe, provoacă o ilaritate de nestăpânit. Mai ales la un popor care, potrivit lui Petre Țuțea, este trist (cum să nu fii trist cu asemenea aliați?!) dar are mult umor.

8. Toate aceste sentimente se sintetizează într-unul de disperare. Aceasta are explicații multiple și oarecum contradictorii.

Nu ar fi corect să nu spunem că unele dintre aspectele relevate de ambasadorul Hans Klemm sunt juste.

Declinul demografic al Europei este o realitate. Europa are nevoie de sânge proaspăt și energii noi. Cum demografia este mama istoriei, tendințele ei actuale pe „bătrânul continent” sunt îngrijorătoare și impun schimbarea politicii în domeniul azilului și imigrației. O politică obligatoriu europeană a cărei adoptare a întârziat nu din cauza României ci a șovinismului bunăstării, specific democrațiilor decadente din Europa occidentală.

Este de asemenea adevărat că globalizarea este un fenomen natural și că separarea strictă a națiunilor culturale nu mai este realistă. De altfel, în istorie au dispărut atâtea mari civilizații – cea asiriană, cea babiloneană, cea egipteană etc. – iar omenirea a mers înainte. În măsura în care națiunile sunt un produs natural al istoriei ori cel puțin au fost impuse de nevoi apărute natural pe o anumită treaptă a istoriei, ele nu pot fi menținute artificial, împotriva mersului istoriei. Solidaritatea umană, pe deasupra frontierelor culturale care în mod tradițional ne despart, este azi nu doar o țintă nobilă, de atingerea căreia depinde pacea universală, dar și o țintă posibil de atins. Această idee stă la baza proiectului UE ca uniune de națiuni și de cetățeni.

Deocamdată este greu de conceput o lume în care valorile morale abstracte iau locul intereselor – individuale sau naționale. Egoismul rămâne să domine acțiunea oamenilor și a statelor. Nici o națiune nu poate lăsa garda jos în asemenea condiții. Ceea ce se poate face este, însă, ca, prin gestiunea comună a resurselor necesare dezvoltării, interesele naționale să poată fi definite de manieră convergentă într-un context geopolitic comun iar competiția dintre națiuni să fie moderată, lăsând locul concurenței dintre persoanele private. Totodată, este posibil ca egoismul exclusivist primitiv, de factură tribală, să fie înlocuit de solidaritate ca unică formă de egoism inteligent.

Or, te apucă disperarea când vezi cum o dezbatere serioasă, rațională și pozitivă asupra tuturor acestor teme esențiale este compromisă prin intrarea unui elefant moralist în magazinul de porțelanuri al multipolarismului asimentric global, amplificându-i dezordinea și așa uriașă.

După cum tot disperare se naște la constatarea refuzului diplomației americane (sau poate numai a ambasadei SUA la București) de a lua contact cu toate segmentele societății românești pentru a le asculta și a înțelege astfel mai bine realitatea românească. În loc să primească mâna întinsă de către românii care iubesc America precum sarea în bucate, dl ambasador Hans Klemm, asemenea unui Rege Lear american, preferă să se intoxice cu lingușirile înșelătoare ale unor prieteni falși, în spatele cărora nu este exclus să se ascundă chiar adversarul strategic de care se teme.

În fine, la disperare te duce inacțiunea servilă a diplomației românești. Nu este posibil ca văzând cum principalul tău parteneriat strategic se prăbușește sau se transformă într-un proiect neocolonial, să rămâi în pasivitate cu un zâmbet complezent, sperând că potopul va veni după plecarea ta. Domnul ambasador Klemm ar fi trebuit de mult invitat la MAE pentru o discuție clarificatoare. În paralel, ambasadorul României la Washington ar fi trebuit să ceară audiență la Secretarul de Stat John Kerry spre a-i exprima îngrijorarea față de demersurile diplomației americane la București, demersuri susceptibile să afecteze atât securitatea României cât și interesele vitale ale SUA în Europa orientală. Sunt convins că prin asemenea gesturi ceva s-ar putea îndrepta. Nimeni nu ridică însă un deget. Nimeni nu ajută America să înțeleagă și România să se salveze. Ceea ce este exasperant.

De aceea, totul rămâne pe umerii societății civile sau mai ales la voia hazardului unor luări de poziție izolate precum cea de față.

Știu că acest text va trezi reacții murdare. Echipa de zgomote a forțelor întunericului va sări să spună că sunt agent al Rusiei, că sunt corupt, că sunt naționalist și xenofob, că nu știu formula apei, că sunt conspiraționist, că sunt nepotul lui Brucan sau al mai știu eu cui, un hybris fără principii care se sinucide numai pentru a atrage atenția asupra sa. Eu care am creat parteneriatul româno-american; eu care am redactat Declarația de la Oradea privind România civică și multiculturală; eu care am denunțat printre primii corupția de sistem din România și de corupt ce am fost am rămas printre cei mai săraci oameni politici români, al cărui nume nu se găsește în nici una dintre rețelele de prădători vinovați de pauperizarea țării.

Toate acestea nu contează. Fiecare are o viață și această viață este arma cea mai puternică prin care poate înfrânge răul. Nimic nu poate alunga mai eficient tenebrele și mobiliza mai mult forțele binelui decât acceptarea senină a crucii. De aceea, pentru a-i convinge pe români să nu se teamă ci să se ridice în apărarea identității, demnității și libertății lor, am spus ceea ce am spus. Dixit et salvavi animam meam (am spus și astfel mi-am salvat sufletul).

Sursa: Adrian Severin 10.03.2016


1   2   3   4   5       Articole mai vechi